Pe strada îngustă, frigul părea că mușcă din oameni mai tare decât foamea însăși. Vântul se strecura prin crăpăturile clădirilor, ducând cu el șoapte de nepăsare.
Bătrâna, cu ochii umezi și privirea căzută, se lipi de geamul ușii, dar vânzătoarea ridică din umeri:
— Doamnă, eu nu pot să vă dau pe datorie. Mergeți la primărie, acolo să cereți ajutor.
— Primăria… — șopti bătrâna, ca pentru ea însăși. — De trei ori am fost… și mi-au spus să mai aștept.
Un tânăr care aștepta să-și ia pâinea auzi dialogul. Era grăbit, cu căciula trasă pe frunte și telefonul în mână. O clipă păru că ezită, apoi își băgă mâna în buzunar.
— Țineți, mamă — îi întinse două bancnote. — Luați-vă pâine și ceva de mâncare.
Ochii femeii se măriră, aproape speriați:
— Nu, fiule, eu nu pot…
— Ba da — zâmbi el ușor, stingher. — Eu am ce mânca. Dumneavoastră aveți nevoie mai mult ca mine.
Vânzătoarea, vizibil plictisită, rupse o pâine mare și o întinse peste tejghea. Femeia o prinse cu mâinile tremurânde, de parcă ținea în brațe o comoară.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, copilul meu… — șopti ea, iar lacrimile îi înghețau pe obraji.
Tânărul dădu din mână, rușinat de cuvintele mari, și plecă grăbit. Dar în urma lui, bătrâna rămase cu pâinea strânsă la piept și cu o căldură nouă în suflet.
Se așeză pe o bancă din apropiere. Mușcă din pâine cu grijă, ca și cum fiecare îmbucătură ar fi fost o rugăciune. Și în timp ce mesteca, pentru prima dată după mult timp, în ochii ei obosiți se aprinse o scânteie mică de speranță.
Pe stradă, oamenii treceau în grabă, fiecare cu grijile lui. Dar undeva, în mijlocul acelei ierni reci, un gest simplu se transformase într-o dovadă că bunătatea nu murise de tot.
Și bătrâna, strângând pâinea în brațe, își spuse în șoaptă:
— Mai există îngeri printre noi… doar că poartă haine obișnuite.