Alex zâmbi ușor, iar în biserică se lăsă o liniște de parcă cineva ar fi oprit timpul. Eu simțeam cum îmi bate inima în gât. Toți invitații, care până atunci șușoteau, acum stăteau nemișcați.
„Nu sunt orb”, repetă el calm. „Și mai e ceva ce trebuie să spun.”
Am simțit cum îmi îngheață mâinile. Primul meu gând a fost: M-a mințit… De ce? Voiam să fug, să dispar sub rochia albă, sub privirile tuturor.
Alex se întoarse spre invitați, apoi spre mine.
„Știu despre semnul de pe fața ei.”
Un murmur străbătu sala. Parcă toți așteptau exact momentul ăsta.
Eu am închis ochii. Era gata. Exact de asta mă temusem toată viața.
Dar Alex continuă, fără grabă:
„Știu de la prima noastră întâlnire. Am văzut-o. Și tocmai de asta m-am apropiat de ea.”
Am deschis ochii, complet pierdută. Nu înțelegeam nimic.
„Nu am vrut să mă îndrăgostesc doar de un chip”, spuse el. „Așa că m-am prefăcut că nu văd.”
În biserică se făcu din nou liniște. Puteam auzi pe cineva respirând greu în spate.
„Am vrut să cunosc omul, nu aparența. Am vrut să știu dacă pot iubi fără să fiu influențat de ce văd. Și am descoperit cea mai minunată femeie pe care am întâlnit-o vreodată.”
Simțeam cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu mai era rușine. Era… altceva. Confuzie, ușurare, emoție.
„Ea credea că eu nu știu”, zise Alex, privindu-mă direct. „Dar am știut mereu. Și nu m-a deranjat niciodată.”
O femeie din primele rânduri își duse mâna la gură. Cineva oftă tare.
Alex îmi luă mâinile în ale lui.
„Și mai e ceva”, adăugă el.
Am simțit cum mă încordez din nou. Ce mai putea urma?
„În ziua în care am cunoscut-o, am auzit cum alții râdeau de ea. Și m-am rușinat. Nu de ea… ci de lume.”
Vocea lui deveni mai gravă.
„Oamenii văd perfect cu ochii, dar sunt orbi unde contează. Judecă, arată cu degetul, șoptesc. Eu am vrut să fiu orb față de toate astea.”
Nu mai exista niciun sunet în sală.
„Astăzi nu îmi scot doar ochelarii”, spuse el. „Îmi scot masca. Pentru că nu vreau să începem viața noastră cu niciun secret.”
Eu plângeam deja, fără să îmi mai pese de machiaj sau de invitați.
„Te iubesc”, zise el simplu. „Cu semn, fără semn, cu tot ce ești. Și dacă ar fi să aleg din nou, aș face exact la fel.”
Pentru câteva secunde, nimeni nu reacționă. Apoi, încet, cineva începu să aplaude. După aceea altcineva. Și dintr-odată, toată biserica răsuna de aplauze.
Dar eu nu auzeam nimic. Îl priveam doar pe Alex.
„De ce nu mi-ai spus?” am șoptit printre lacrimi.
El zâmbi.
„Pentru că voiam să te simți iubită înainte să te simți acceptată.”
Cuvintele lui m-au lovit mai puternic decât orice altceva.
În acel moment, am înțeles ceva ce nu reușisem toată viața: problema nu fusese niciodată semnul de pe fața mea. Ci frica mea de cum mă vedeau alții.
Alex se aplecă ușor spre mine.
„Și acum”, spuse el cu un zâmbet jucăuș, „poți să ridici vălul. Nu mai ai de ce să te ascunzi.”
Cu mâinile tremurânde, am ridicat vălul.
Pentru prima dată într-o mulțime atât de mare, nu m-am simțit rușinată. Nu m-am simțit diferită. M-am simțit… eu.
Alex mă privea de parcă eram cel mai frumos lucru din lume.
Și în timp ce invitații încă aplaudau, am zâmbit printre lacrimi, știind că nu mă căsătoream cu un bărbat care nu vedea defectele mele.
Ci cu unul care le văzuse de la început… și alesese să rămână.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.