În decembrie 1996, aveam douăzeci și doi de ani. Eram falită. Lucram în ture duble la o cafenea ca să pot plăti lumina în garsoniera mea minusculă și taxa de grădiniță a fiicei mele.
Într-o noapte, mergând spre casă prin vântul înghețat, am văzut-o.
O fată care nu părea să aibă mai mult de treisprezece ani. Ședea singură pe o bancă în stația de autobuz. Fără haină. Doar într-un pulover subțire, plin de găuri. Dinții îi clănțăneau atât de tare încât îi auzeam de pe trotuar.
Fără să stau pe gânduri, mi-am scos haina de lână — cea pe care mi-o lăsase bunica mea, singurul lucru de valoare pe care îl dețineam — și i-am înfășurat-o în jurul umerilor.
S-a uitat la mine de parcă nimeni nu mai fusese blând cu ea până atunci.
M-am oferit să-i aduc un ceai fierbinte. Când m-am întors, dispăruse.
Nu am mai văzut-o niciodată.
Au trecut treizeci de ani.
Viața nu a fost blândă cu mine. Fiica mea s-a mutat în celălalt capăt al țării și mă sună doar când are nevoie de bani. Săptămâna trecută, am fost concediată de la depozitul unde lucrasem timp de zece ani.
Apoi, ieri, cineva a bătut la ușă.
Un bărbat într-un costum croit impecabil stătea pe prispă. În spatele lui, o limuzină neagră aștepta la bordură.
— Sunteți Gloria? a întrebat el.
Când am încuviințat, mi-a întins o cutie de carton uzată.
— Cineva m-a rugat să vă returnez asta.
Înăuntru era haina bunicii mele.
NU O MAI VĂZUSEM DE TREIZECI DE ANI!
Bărbatul nu a plecat.
— Înainte să plec, a spus el încet, trebuie să mă asigur că verificați buzunarele interioare.
Pulsul a început să-mi bubuie în urechi.
Mi-am strecurat mâna în căptușeală.
Buzunarele nu erau goale.
Erau ARHIPLINE.
Un miros ascuțit. Metal rece. Hârtie groasă, împăturită. Ceva greu.
Când am scos totul și am văzut ce ascunsese ea acolo cu atâția ani în urmă…
Picioarele mi s-au muiat.
Și am șoptit: „Nu… nu se poate să fie adevărat. De ce ar face ea asta pentru mine?”