Am ridicat capul și am rămas fără aer.

Era doamna Aglaia.

Se uita drept spre mine.

Avea ochii plini de lacrimi și zâmbea așa cum zâmbise întotdeauna în bucătăria centrului.

Fără să spună un cuvânt.

Doar dădea încet din cap.

De parcă voia să-mi spună:

— Sunt aici, băiatul meu.

Mai târziu aveam să aflu că primise invitația acasă.

Când văzuse plicul cu numele meu, plânsese în bucătărie minute în șir.

În aceeași seară făcuse o prăjitură cu mere.

O pusese într-o cutie de carton, o legase cu sfoară și plecase spre Focșani.

Schimbase trei trenuri.

Petrecuse aproape toată noaptea pe drum.

Într-un vagon, o femeie o întrebase unde merge singură cu prăjitura aceea.

Doamna Aglaia zâmbise și răspunsese simplu:

— La băiatul meu. Astăzi depune jurământul militar.

Când ceremonia s-a terminat, n-am mai ținut cont de protocol.

Am urcat în fugă treptele spre tribună.

Ea a lăsat cutia jos și m-a privit cu ochii în lacrimi.

M-am oprit în fața ei.

Și, pentru prima dată în viața mea, am rostit un cuvânt pe care nu-l spusesem niciodată nimănui.

— Mamă…

A izbucnit în plâns.

M-a strâns la piept cu toată puterea pe care o mai avea.

Mirosea a mere coapte și a acasă.

Deși eu nu știusem niciodată cum miroase un adevărat „acasă”.

În jurul nostru se făcuse liniște.

Apoi camarazii mei au început, unul câte unul, să se întoarcă spre noi.

Fără să le spună nimeni nimic, și-au dus mâna la chipiu.

Au salutat-o regulamentar.

Pe femeia care nu era ofițer.

Nu era rudă cu nimeni.

Nu avea medalii.

Era doar bucătăreasa unui centru de plasament.

Dar pentru mine fusese omul care nu mă lăsase niciodată să mă simt complet singur.

Mai târziu am deschis împreună cutia.

Era aceeași prăjitură cu mere pe care mi-o făcea în fiecare an de ziua mea.

Am mâncat-o stând pe o bancă din curtea unității.

Și avea exact același gust.

Din ziua aceea n-am mai lăsat-o niciodată singură.

O sun în fiecare seară.

Iar în fiecare 3 martie, eu sunt cel care îi duce o prăjitură cu mere.

Pentru că uneori familia nu este cea în care te naști.

Ci cea care alege, în fiecare zi, să rămână lângă tine.

La depunerea jurământului militar, fiecare soldat avea pe cineva în tribună. Eu, crescut într-un centru de plasament, eram convins că la numele meu va fi liniște. Dar o femeie de 64 de ani s-a ridicat exact când îmi pierdusem orice speranță.