— Ce ați spus?
Vocea Alinei abia se auzea.
Bărbatul și-a coborât privirea.
— Sunt tatăl tău.
Ani la rând am repetat în minte fraza asta și mi-am imaginat că, dacă va veni vreodată clipa, va fi mai ușor.
Dar nu este.
Alina s-a ridicat atât de repede, încât scaunul aproape s-a răsturnat.
— Nu.
Nu se poate.
Mama mi-a spus că tata ne-a părăsit când eram foarte mică.
Că nu a vrut să mai știe nimic de noi.
Bărbatul a închis ochii pentru o clipă.
— Așa ai avut toate motivele să crezi.
— Atunci de ce sunteți aici după douăzeci și ceva de ani?
De ce acum?
Și de ce ați venit cu bacșișuri în loc să spuneți adevărul?
A oftat adânc.
— Pentru că mi-a fost teamă că mă vei alunga înainte să mă asculți.
A scos din servietă un dosar vechi.
Fotografii.
Certificate.
Scrisori.
Pe una dintre fotografii apărea o femeie tânără ținând în brațe un bebeluș.
Alina a încremenit.
— Mama…
— Da.
Și tu.
Aveai doar câteva luni.
Lacrimile îi curgeau fără să-și dea seama.
— Atunci… de ce ați dispărut?
Bărbatul și-a frământat mâinile.
— Nu am plecat pentru că nu te-am iubit.
Am plecat pentru că am fost un laș.
Aveam datorii.
Firma în care lucram a intrat în faliment.
Am plecat în străinătate convins că mă întorc după câteva luni.
Dar lunile au devenit ani.
Rușinea a fost din ce în ce mai mare.
Și, cu fiecare zi care trecea, mi se părea că nu mai am dreptul să apar în viața voastră.
Alina îl privea fără să spună nimic.
— Mama nu m-a lăsat niciodată să cred că poate v-a fost greu.
Doar spunea că nu v-a interesat.
Bărbatul a dat încet din cap.
— N-am încercat să mă apăr.
Poate că nici nu meritam.
Am aflat că mama ta a murit abia anul trecut.
Atunci am început să te caut.
Am găsit cafeneaua.
Și, în fiecare zi, mă întorceam acasă fără curajul să-ți spun cine sunt.
Au urmat câteva minute de liniște.
Chelnerița a adus două cafele.
Niciunul nu s-a atins de ele.
În cele din urmă, Alina a rupt tăcerea.
— Nu puteți recupera douăzeci și patru de ani.
— Știu.
— Și nici banii pe care mi i-ați lăsat nu schimbă asta.
— Nu au fost ca să-mi cumpăr iertarea.
Au fost singurul mod prin care am simțit că pot face ceva pentru tine până găsesc curajul să vorbesc.
Alina și-a șters lacrimile.
— Nu știu dacă vă pot ierta.
Astăzi nu.
Poate nici mâine.
Dar vreau să aflu adevărul.
Tot adevărul.
În lunile care au urmat s-au întâlnit din când în când.
Nu în fiecare zi.
Nu ca tată și fiică.
Ci ca doi oameni care încercau să repare ceva ce timpul aproape distrusese.
Pavel nu a mai venit niciodată cu plicuri de bani.
În schimb, venea cu fotografii vechi.
Cu povești despre copilăria Alinei pe care mama nu mai apucase să i le spună.
Cu amintiri.
Într-o zi, Alina l-a întrebat:
— Dacă aș fi refuzat să vă ascult?
Pavel a zâmbit trist.
— Aș fi continuat să vin la cafenea.
Aș fi băut aceeași cafea.
Și aș fi plecat.
Măcar aș fi știut că te văd bine.
Ochii Alinei s-au umplut din nou de lacrimi.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, a făcut un pas spre el.
Nu l-a îmbrățișat.
I-a prins doar mâna.
— Nu pot să vă spun încă „tată”.
Dar pot să vă spun Pavel.
Și, dacă aveți răbdare…
Poate într-o zi lucrul acesta se va schimba.
Bărbatul a închis ochii.
În acea clipă, înțelesese că nu primise iertarea.
Dar primise ceva la fel de prețios.
O nouă șansă.
Iar uneori, după o viață întreagă de regrete, o singură șansă valorează mai mult decât orice avere.