…piciorul lui s-a încordat sub mine.
Am înlemnit pe loc. M-am retras brusc, sprijinindu-mă în coate, uitându-mă la el ca și cum tocmai aș fi văzut o fantomă.
„Edi… tu… ai mișcat.”
Nu a spus nimic. Doar respira, încet, controlat, ca și cum încerca să-și dea timp să găsească o explicație. Dar eu nu mai aveam răbdare.
„Mi-ai mișcat piciorul”, am repetat, de parcă nu puteam crede ce văzusem.
Ochii lui s-au întors spre mine, iar în privirea aceea nu mai era deloc distanță. Era un amestec de teamă, furie și un soi de oboseală sufletească.
„Lidia… ascultă-mă.”
„De cât timp poți să mergi?” am întrebat, vocea tremurându-mi.
A închis ochii o secundă.
„De câteva luni.”
Aerul din cameră s-a schimbat brusc, ca și cum pereții s-au apropiat de noi. Simțeam cum îmi bate inima în urechi. M-am ridicat în genunchi, încercând să-mi adun gândurile.
„De ce ai mințit? De ce i-ai lăsat pe toți să creadă că ești paralizat?”
Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, s-a tras puțin înapoi, sprijinindu-se cu mâinile de podea. Nu s-a ridicat, de parcă și asta era parte din jocul lui.
„Pentru că așa a fost mai bine”, a murmurat.
„Pentru cine?”, am întrebat, mai aspru decât intenționasem.
A ezitat. Apoi, cu un oftat lung, parcă sfâșiat, a cedat:
„Pentru mine. Și… pentru familie. Așa au crezut ei.”
Am simțit un nod în gât. „Și eu? Eu ce am fost? O piesă de schimb într-un plan făcut de alții?”
Nu a negat.
Asta a durut cel mai tare.
M-am ridicat încet, ștergându-mi palmele de rochia alba, acum șifonată. Edi m-a privit cu o urmă de vină, dar nu suficientă cât să-mi calmeze sufletul.
„Lidia, nu sunt omul care ai crezut. Și nici nu vreau să fiu.” A ridicat privirea spre mine. „Dar nu pot să stau și să mă las aruncat ca o marfă stricată. Am avut de ales: fie dispar din lume ca un neputincios, fie îi las pe toți să creadă ce vor… până sunt gata să mă ridic.”
„Și căsătoria cu mine?” l-am întrebat, vocea aproape ruptă.
S-a oprit. S-a uitat lung la mine, prea lung ca să fie o minciună.
„N-am vrut asta pentru tine.”
Cuvintele lui au fost simple, sincere… și au tăiat ca o lamă.
Am făcut un pas spre el. „Atunci de ce n-ai spus nimic? De ce ai acceptat?”
Edi și-a mușcat maxilarul, semn că se lupta cu ceva în interior.
„Pentru că mama ta era disperată. Și tatăl tău… datoria aceea nu era doar o hârtie. Era o capcană. Familia mea… nu voia scandal. Așa că au propus o soluție. Una elegantă, după părerea lor.”
Mi s-a pus un nod în stomac.
„O soluție în care eu eram moneda de schimb.”
Nu a spus da. Dar tăcerea lui a confirmat totul.
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am ținut cu dinții. Nu voiam să plâng în fața lui. Nu acum.
„Și adevărul?”, am șoptit. „De câte ori ai vrut să-mi spui?”
Edi a deschis gura… apoi a închis-o. Și-a trecut mâna pe ceafă, ca un om rămas fără scuze.
„De multe ori. Dar n-am putut. Pentru că în fiecare zi… te vedeam altfel.”
M-am oprit. „Alt… fel?”
„Ai venit aici fără să urli, fără să ceri nimic. Ai fost blândă, chiar dacă nu aveai motive. Și atunci… m-am temut că dacă îți spun adevărul, vei pleca.”
Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să creadă. Cealaltă parte încă ardea de furie.
„Ridică-te”, i-am spus.
Edi m-a privit surprins. „Acum?”
„Ridică-te.”
A fost o secundă de liniște. Apoi și-a pus mâinile pe podea și, cu efort vizibil, s-a ridicat încet în picioare.
L-am privit cum stă în fața mea, sprijinit de marginea patului, respirând greu dar bine… atât de bine încât mi s-a tăiat răsuflarea.
„Asta ești tu de fapt”, am spus, cu voce joasă.
„Da”, a murmurât. „Dar nu știam dacă meriți să vezi partea asta din mine.”
„Ba merit”, am răspuns. „Merit adevărul.”
A dat din cap.
Apropierea dintre noi s-a încărcat brusc cu o greutate pe care nu o pot descrie. Nu era romantism. Nu era atracție. Era adevărul, crud și dezbrăcat.
„De azi înainte”, i-am spus, „dacă vrei să fie o căsnicie adevărată… nu mai mințim. Nici tu. Nici eu.”
Edi m-a privit cu o intensitate care mi-a dat fiori.
„Atunci începem de la zero”, a spus.
„Da”, am răspuns. „Dar să fie un zero curat.”
Și în liniștea aceea, pentru prima dată în acea zi, am simțit ceva ce nu simțisem de mult: puterea de a alege.
Iar alegerea mea a fost simplă:
adevărul înainte de toate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.