Partea a 2-a – Continuarea poveștii
— Nu-i spune că ne-am întâlnit.
Larisa m-a privit de parcă nu înțelesese.
Telefonul continua să vibreze în mâna mea.
COSTEL.
— De ce? a șoptit ea.
— Pentru că vreau să aud ce ne spune fiecăreia când crede că cealaltă nu știe nimic.
Am răspuns.
— Da?
Vocea lui Costel era aceeași de mai devreme. Caldă. Liniștită.
— Ce faci, iubire? Am uitat să-ți spun că mâine intrăm devreme pe șantier. Probabil nu apuc să te sun dimineață.
M-am uitat la Larisa.
Avea ochii umezi.
— Nicio problemă, am răspuns. Noi suntem bine.
— Sigur?
— Sigur.
— Te iubesc.
Mi-am strâns degetele în jurul telefonului.
— Și eu.
Am închis.
Larisa s-a așezat încet pe troler.
— Dumnezeule…
— Acum sună-l tu.
A ridicat privirea.
— Aici?
— Aici.
A format numărul.
Costel a răspuns aproape imediat.
Larisa a pus telefonul pe difuzor.
— Iubire?
M-am sprijinit de perete.
Același bărbat care îmi spusese “te iubesc” cu mai puțin de un minut înainte își schimbase vocea.
— Larisa! Ai plecat?
— Da.
— Bravo. Știam eu că până la urmă o să ai curaj.
— Sunt pe drum.
— Perfect. Mai rezistă două zile. Când ajung, rezolv tot.
Larisa s-a uitat la mine.
— Și Elena?
S-a făcut liniște.
— Ți-am spus. Între mine și Elena s-a terminat de mult. Mai sunt niște lucruri de pus la punct din cauza copilului și a apartamentului. Atât.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu ca să nu plâng.
Ca să nu vorbesc.
— Dar dacă nu vrea să plece? a continuat Larisa.
Costel a râs scurt.
— Lasă asta în seama mea.
Acolo s-a rupt ceva definitiv.
Larisa a închis fără să-și ia rămas-bun.
Pentru câteva secunde nu ne-am spus nimic.
Eram două femei care, cu o oră înainte, probabil s-ar fi urât fără să se cunoască.
Acum stăteam în același hol și înțelegeam că același om ne construise două realități diferite.
— Îmi pare rău, a spus Larisa. Nu știu ce altceva să spun.
— Ai fotografii cu el aici?
A deschis telefonul.
Avea.
Costel pe canapeaua noastră.
Costel în bucătăria mea.
Costel pe balcon, dimineața, cu cana lui preferată în mână.
Într-o fotografie se vedea peretele din sufragerie.
Gol.
Exact locul unde stătea fotografia de la nunta noastră.
Mi-am amintit că, după ce ne întorseserăm de la mare, găsisem rama într-un sertar.
Costel îmi spusese că o dărâmase din greșeală când făcuse curățenie.
Nu fusese nicio greșeală.
— Unde mergi acum? am întrebat.
Larisa a ridicat din umeri.
— Probabil la sora mea. După ce i-am spus că plec pentru Costel, nu știu dacă o să mă primească.
Am privit trolerul.
— Nu rămâi aici.
— Înțeleg.
— Dar înainte să pleci, trimite-mi conversațiile și fotografiile.
A făcut-o.
La ușă s-a întors.
— Elena… chiar n-am știut.
Am studiat-o câteva secunde.
Încă eram furioasă pe ea. Faptul că fusese mințită nu ștergea toate alegerile pe care le făcuse.
Dar omul care îmi promisese fidelitate nu era Larisa.
— Nici eu n-am știut, am spus.
În următoarele două zile, Costel m-a sunat ca de obicei.
Eu nu l-am confruntat.
L-am întrebat dacă a mâncat.
I-am spus ce mai face Marian.
L-am ascultat povestindu-mi despre șantier.
În fiecare seară încheia la fel:
— Mi-e dor de voi.
Iar după ce închidea cu mine, Larisa îmi trimitea capturi din conversația lor.
“Mai e puțin.”
“Abia aștept să fim împreună.”
“Nu-i spune nimic Elenei dacă te caută.”
În ultima seară mi-a scris chiar mie:
“Mâine ajung acasă pe la șapte. Să nu gătești. Iau eu ceva bun și mâncăm toți trei.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am sunat-o pe mama și am rugat-o să-l ia pe Marian după școală și să-l țină peste noapte.
Nu voiam ca băiatul nostru să vadă ce urma.
A doua zi, la șapte și zece, am auzit cheia în ușă.
Costel a intrat cu geanta de voiaj într-o mână și o pungă cu mâncare în cealaltă.
— Elena?
— În sufragerie.
A venit zâmbind.
— Unde-i Marian?
— La mama.
— De ce?
Apoi a văzut-o.
Larisa stătea în fotoliul de lângă fereastră.
Trolerul ei era lângă canapea.
Costel s-a oprit atât de brusc, încât punga din mâna lui i-a lovit piciorul.
S-a uitat la Larisa.
Apoi la mine.
Din nou la Larisa.
— Ce… ce faci aici?
Larisa s-a ridicat.
— Am venit să locuiesc cu tine. Nu asta mi-ai spus?
Costel a rămas fără cuvinte.
— Elena, pot să explic.
— Perfect, am spus. Suntem două. Explică-ne amândurora.
— Nu este ceea ce pare.
Larisa a râs amar.
— Mie mi-ai spus că ești divorțat.
— Lucrurile sunt complicate.
M-am ridicat.
— Mie mi-ai spus acum două seri că mă iubești.
— Te iubesc!
Larisa și-a întors capul spre el.
— Interesant. Și pe mine mă iubești?
— Larisa, nu acum.
— Ba exact acum.
Costel și-a lăsat geanta jos.
— Am făcut niște greșeli.
— Aproape un an este o greșeală? am întrebat.
— Elena…
— Ai ascuns fotografiile noastre înainte să o aduci aici.
A tăcut.
— I-ai spus că sunt fosta ta soție.
— Eram într-o perioadă proastă.
— Eu nu știam că suntem într-o perioadă proastă.
N-a avut răspuns.
Am scos telefonul.
— Am mesajele. Am fotografiile. Știu tot ce i-ai spus.
Fața i s-a schimbat.
Abia atunci a înțeles că nu mai exista nicio minciună în care să se ascundă.
— Putem repara asta, a spus.
— Ce anume? Căsnicia noastră sau relația voastră?
— Elena, te rog.
— Nu.
Am spus-o fără să ridic vocea.
— Ai avut aproape un an să alegi ce vrei. Ai ales să le păstrezi pe amândouă.
Larisa și-a luat trolerul.
— Eu plec.
Costel a făcut un pas spre ea.
— Larisa, stai.
Ea s-a întors.
— Pentru ce? Ca să-mi explici că și soția ta e o neînțelegere?
A deschis ușa.
Înainte să iasă, s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
Am dat încet din cap.
Nu eram prietene.
Probabil nu aveam să ne mai vedem niciodată.
Dar în seara aceea nu mai eram nici rivale.
Larisa a plecat.
Costel a rămas în mijlocul holului.
— Și acum?
M-am uitat la geanta lui de voiaj.
— Acum nici măcar nu trebuie să-ți fac bagajul. Îl ai deja.
— Elena…
— În seara asta dormi în altă parte. Mâine discutăm despre Marian și despre tot ce urmează. Separat, ca doi părinți.
— Vrei să arunci șaptesprezece ani?
Am simțit furia ridicându-se din nou, dar n-am lăsat-o să-mi conducă vocea.
— Eu nu am aruncat nimic. Tu ai trăit aproape un an ca și cum cei șaptesprezece ani nu existau.
Costel și-a coborât privirea.
— Și Marian?
Asta era singura întrebare care conta cu adevărat.
— Marian are nevoie de tatăl lui. Ce fel de tată vei fi pentru el vom vedea de acum înainte. Dar soțul meu nu mai ești.
A rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a ridicat geanta.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Costel a ieșit din casa noastră fără să știe când se va întoarce.
Am închis ușa.
În sufragerie, pe perete, fotografia de la nunta noastră era încă la locul ei.
Am privit-o mult.
A doua zi am dat-o jos.
Nu pentru că voiam să șterg cei șaptesprezece ani.
Marian, zilele bune, vacanțele, serile în care râseserăm împreună — toate fuseseră reale pentru mine.
Dar nu aveam să păstrez pe perete imaginea unui bărbat care își construise o altă viață în timp ce eu credeam că o trăim pe aceeași.
Câteva săptămâni mai târziu, Marian m-a întrebat dacă eu și tatăl lui ne vom împăca.
Nu l-am mințit și nu i-am povestit lucruri pe care un copil nu trebuia să le poarte.
— Nu, puiule. Dar asta nu schimbă faptul că amândoi te iubim.
A dat din cap.
A fost greu.
Au urmat discuții, acte, furie și multe seri în care liniștea apartamentului mă apăsa.
Dar într-o zi am trecut prin hol și m-am oprit exact în locul în care Larisa stătuse cu trolerul.
Mi-am amintit prima ei întrebare:
“Dumneavoastră sunteți sora lui?”
Atunci mă simțisem umilită.
Acum o vedeam altfel.
Femeia aceea nu venise la ușa mea ca să-mi distrugă viața.
Venise, fără să știe, să-mi arate adevărul despre viața pe care o aveam deja.
Iar adevărul duruse.
Dar măcar, de atunci înainte, era al meu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.