După trei ani de închisoare, m-am întors acasă așteptându-mă ca tata să fie acolo, să mă aștepte
„Cum adică nu e aici?” am repetat, cu un nod în gât.
Bătrânul s-a apropiat puțin și a coborât vocea, de parcă cimitirul avea urechi.
„Actele spun că e îngropat aici. Dar sicriul n-a ajuns niciodată.”
M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fugit de sub picioare.
„Cine a semnat?” am întrebat.
„Soția”, a spus simplu. „Elena.”
În acea clipă am știut. Tata nu dispăruse. Fusese șters.
Am dormit noaptea aceea pe o bancă din parc, cu punga mea sub cap. Dimineața, în căptușeala gecii, am simțit ceva tare. O scosesem de la penitenciar cu mine fără să-mi dau seama.
O cheie mică. Și un plic îngălbenit.
Pe el scria, cu scrisul tatei: „Pentru Radu. Dacă citești asta, înseamnă că n-am reușit.”
Am deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde.
„Fiule,
Dacă ești liber și eu nu mai sunt, să știi că n-am încetat niciodată să cred în tine. Am încercat să te scot. Am găsit dovezi. Dar Elena a ajuns la ele prima. M-a amenințat. M-a izolat.
Ce ți s-a întâmplat n-a fost un accident. Ea te-a vândut.
Cheia duce la depozitul 317, pe Șoseaua de Centură. Acolo e adevărul.”
Am luat primul autobuz. Am plătit biletul cu ultimii 20 de lei.
Depozitul era rece, plin de cutii prăfuite. Am deschis boxa 317.
Înăuntru, o masă, un scaun și un laptop vechi.
L-am pornit.
Pe ecran a apărut tata. Mai slab. Obosit. Dar hotărât.
„Radu, dacă vezi asta, să știi că am înregistrat tot. Elena a falsificat documente. A plantat probe. A mituit oameni. Totul e aici.”
A urmat un șir de înregistrări. Voci. Contracte. O conversație clară în care Elena spunea:
„Băiatul trebuie să dispară. Casa rămâne a noastră.”
Am dus totul la un avocat. Apoi la poliție.
A durat luni. Dar adevărul nu mai putea fi ascuns.
Elena a fost arestată pentru fals, mărturie mincinoasă și fraudă. Casa a revenit pe numele meu. Numele meu a fost curățat.
Într-o dimineață, m-am întors în curte. Am pus înapoi preșul vechi, strâmb.
Și m-am așezat în fotoliul tatei.
Lumina de pe prispă era la fel de caldă.
De data asta, nu mai aștepta nimeni.
Eram acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.