Farurile au luminat scurt gardul de lemn din fața casei, iar inima Elenei a început să bată mai repede. Nu se aștepta la vizite, mai ales la o oră atât de târzie.
Din duba neagră a coborât un bărbat îmbrăcat elegant, cu o umbrelă mare și lucioasă. Lângă el, patru tinere, toate îmbrăcate frumos, stăteau aliniate, cu ochii umezi.
Elena a clipit de câteva ori, neînțelegând ce vede. Apoi una dintre fete a alergat spre ea, strigând cu o voce tremurată:
— Mamă Elena!
Cană de ceai i-a alunecat din mână și s-a făcut țăndări pe podea. Lacrimile i-au umplut ochii înainte să-și dea seama că în fața ei stăteau aceleași fetițe, doar că acum erau femei.
Oana, cea mai mică, o îmbrățișase deja, plângând în hohote. Larisa, cea cu ochii verzi, a venit imediat lângă ele, iar Maria și Andreea au urmat, strângând-o la piept pe femeia care le crescuse.
Timp de câteva minute, nimeni n-a spus nimic. Se auzeau doar sughițurile fetelor și ploaia care bătea ușor în acoperiș.
Când în sfârșit s-au desprins una de alta, Elena le-a privit în tăcere, cu mâinile tremurând.
— Fetele mele… dar voi… cum ați ajuns aici?
Larisa a zâmbit printre lacrimi.
— Am promis că ne vom întoarce, ți-aduci aminte? Ți-am zis că într-o zi o să-ți cumpărăm o casă mare, cu acoperiș roșu.
Elena a râs ușor, dar râsul i s-a frânt în mijlocul unei lacrimi.
— Erați doar niște copile atunci…
Bărbatul din spate a făcut un pas înainte.
— Doamnă Popescu, îmi pare bine să vă cunosc. Eu sunt avocatul lor. Fetele dumneavoastră au crescut și fiecare are acum o viață frumoasă. Una e medic, alta profesoară, cealaltă lucrează la bancă, iar cea mică are o firmă de haine. Au venit să-și țină promisiunea.
Elena s-a uitat din nou la ele, incapabilă să creadă. Maria i-a întins un plic alb. Înăuntru erau acte — și o cheie lucioasă.
— E casa ta, Mamă Elena. E aproape de centru. Are grădină, o bucătărie mare și o verandă unde poți bea ceaiul tău în fiecare dimineață.
Femeia a dus mâna la gură și a izbucnit în plâns. Ani de sacrificii, nopți fără somn, mâncăruri împărțite în cinci părți egale… toate se adunaseră în clipa aceea.
Fetele o înconjurau, iar lacrimile se amestecau cu râsetele lor. Ploaia s-a oprit, ca și cum cerul însuși se pleca în fața acelei revederi.
— Nu trebuie să-mi dați nimic, a șoptit Elena printre suspine. Tot ce mi-am dorit a fost să fiți bine.
Oana i-a luat mâna și a strâns-o tare.
— Tocmai de-asta meriți totul.
Dimineața a prins-o cu zâmbetul pe buze, privind spre duba care se îndepărta încet. Ținea cheia casei noi în palmă, ca pe cel mai scump dar din lume.
Atunci a înțeles că uneori, cele mai mari recompense vin nu din ce primești, ci din ce dăruiești fără să ceri nimic.
Și pentru prima dată după mulți ani, Elena s-a simțit bogată — nu în bani, ci în iubire, recunoștință și liniște.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.