— Mai bine singură și în pace, decât bătută și umilită într-o casă care nu mai e acasă.
Tăcerea s-a așternut brusc. Chiar și Mihai a rămas fără glas. M-am dus în cameră, mi-am pus câteva haine într-o geantă și am ieșit fără să mă uit înapoi. Aerul rece de afară m-a lovit în față ca o eliberare. Simțeam că respir pentru prima oară după mult timp.
M-am dus la sora mea, Irina. Când m-a văzut, a știut imediat că ceva e grav. Mi-a făcut ceai, mi-a pus o compresă rece pe frunte și m-a lăsat să plâng fără să spună nimic.
— Ai făcut bine că ai plecat, mi-a zis după o vreme. Asta nu era viață, Ana. Era o pedeapsă.
În zilele care au urmat, am primit telefoane, mesaje, chiar și vizite neașteptate. Soacra mea a venit la ușă cu lacrimi de crocodil, rugându-mă să mă întorc.
— L-ai distrus pe Mihai, spunea ea. Nu mai mănâncă, nu mai doarme!
Am privit-o în tăcere. Poate că suferința lui era reală, dar eu trăisem ani de zile într-o suferință tăcută, una pe care nimeni nu o vedea.
— Doamnă Pavel, i-am zis blând, suferința nu se măsoară în lacrimi, ci în fapte. Iar faptele lui vorbesc de la sine.
A plecat fără să mai zică nimic.
Au urmat luni grele. A trebuit să-mi caut un loc de muncă, o chirie, să învăț să trăiesc din nou cu mine însămi. Am lucrat la o cafenea, apoi într-un mic magazin de haine. Nu era mult — câștigam vreo 3.000 de lei pe lună — dar era suficient ca să pot plăti chiria și să am liniște.
Într-o seară, pe când ieșeam de la serviciu, am văzut o femeie care stătea pe o bancă și plângea, cu un copil în brațe. Am recunoscut privirea aceea — era aceeași privire pe care o aveam eu cândva: pierdută, frântă, dar cu o scânteie mică de speranță. M-am așezat lângă ea și i-am oferit o sticlă cu apă.
— O să treacă, i-am spus. Știu că acum pare imposibil, dar o să vezi că o să fii bine.
A zâmbit slab, iar eu m-am ridicat și am plecat, cu inima plină. Atunci am înțeles că tot ce trăisem nu fusese degeaba.
Astăzi, la trei ani după divorț, am propriul meu mic salon de coafură. Am clienți fideli, un colț de viață al meu și liniște. Câteodată, când trec prin piață și aud femei vorbind despre cum „trebuie să rabzi pentru familie”, mă opresc și le spun:
— Nu, nu trebuie. Trebuie doar să te respecți. Restul vine de la sine.
Și, de fiecare dată când îmi aduc aminte de ziua în care am ieșit din casa aia, îmi spun în gând: n-am pierdut nimic, am câștigat totul. Am câștigat libertatea mea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.