În zilele care au urmat, Vica a descoperit ce înseamnă cu adevărat liniștea. La început o speria. Părea că fiecare scârțâit de podea o judecă, că fiecare respirație e prea tare. Dar încet, încet, liniștea s-a transformat în prietenă.
Diminețile le petrecea cu o cană de cafea pe verandă, privind cum soarele mângâia grădina. A început să audă lucruri pe care le uitase: ciripitul păsărilor, foșnetul frunzelor, cum curge apa la robinet. Sunete simple, dar pline de viață.
Maxim nu s-a mai întors în primele zile. Trimitea doar mesaje scurte, reci, ca niște rapoarte. Apoi, tăcere. Vica nu l-a mai căutat. Știa că orice ar spune acum, ar fi doar un pas înapoi.
A doua săptămână, a început să lucreze din nou. Cu un pix în mână și planșele întinse pe masă, simțea că trăiește. Nu mai era „soția cuiva”. Era din nou ea însăși — o femeie care știa să construiască. Nu doar case, ci și o viață nouă.
Într-o seară, a primit o scrisoare. De la Maxim. O hârtie simplă, cu două fraze:
„Am fost la mama. I-am spus adevărul. Și mi-am dat seama că, de fapt, n-am avut niciodată curajul tău. Dacă vei vrea, vin acasă. Dacă nu, îți doresc să fii fericită.”
Vica a ținut scrisoarea în mână mult timp. Apoi a pus-o pe masă, fără să o rupă. A ieșit afară. Aerul mirosea a ploaie și a reînceput. În grădină, printre florile pe care abia le plantase, picăturile se loveau ușor de frunze.
A închis ochii. Nu simțea durere. Doar un soi de pace. Pentru prima dată, nu a trebuit să aleagă între iubire și respect de sine. Le avea pe amândouă, chiar dacă separat.
Trei zile mai târziu, Maxim a venit. Fără flori, fără scuze, doar cu o privire sinceră.
— Am venit să te ajut să termini terasa, — a spus simplu.
Ea nu a răspuns. Doar i-a întins o pereche de mănuși. Au lucrat în tăcere, fiecare în colțul lui, până când soarele s-a lăsat peste acoperiș.
— Nu știu dacă mai putem fi ca înainte, — a spus el, privind în jos.
— Nici nu trebuie, — a răspuns Vica. — Uneori, începuturile cer curaj, nu promisiuni.
El a încuviințat. Și pentru prima dată, nu a încercat să o convingă, să o explice, să o schimbe. Doar a fost acolo. Om simplu, fără măști.
Când a plecat, Vica a zâmbit. Nu era un final fericit, dar era un final adevărat. Și asta conta mai mult.
Casa mirosea a lemn proaspăt și a libertate.
În oglindă, chipul ei părea mai senin. În ochii ei se citea oboseală, dar și o lumină nouă — lumina unei femei care a avut curajul să spună „ajunge” și să-și recâștige viața.
A ieșit afară, a privit cerul curat și a șoptit:
— În sfârșit, e liniște. Și e a mea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.