Tăcerea care a urmat a fost atât de grea încât am auzit cum ticăie ceasul din sufragerie. Niciunul dintre noi nu mai avea nimic de spus. Pentru prima dată după mulți ani, nu-mi mai tremurau mâinile.
Mă uitam la el și nu mai vedeam bărbatul care îmi aducea flori fără motiv, ci un străin care își făcea socotelile ca un contabil rece. Poate că dragostea chiar are un termen de valabilitate, doar că noi nu-l citim la timp pe etichetă.
— Lidia, nu te grăbi să rupi totul, — a spus el într-un final, încercând să-și găsească vocea. — Am greșit, dar poate…
— Nu mai e nimic de rupt, Andrei. S-a rupt singur, în ziua când ai ales-o pe ea.
M-a privit lung, dar în ochii lui nu mai era nici iubire, nici vinovăție. Doar teama unui om care a pierdut totul și nu știe cum s-a întâmplat.
Am luat dosarul și m-am ridicat. Pașii mei sunau clar pe parchet, de parcă fiecare bătaie a tocului ar fi închis un capitol din viața mea.
— Lasă cheile pe masă, — am spus fără să-l privesc. — Și ia ce-ți trebuie.
El a rămas nemișcat câteva clipe, apoi a făcut exact cum i-am cerut. Cheile au căzut cu un clinchet sec, ca o virgulă la finalul unei propoziții prea lungi.
Când a plecat, am închis ușa încet. M-am sprijinit de ea și am respirat adânc. În liniștea care s-a așternut, am auzit în minte vocea mamei: „Lidiuța, o femeie trebuie să aibă mereu un loc unde să poată pleca.”
Zâmbeam printre lacrimi. Nu trebuia să plec nicăieri. Eram deja acasă.
Am aprins lumina, am privit pereții și pentru prima dată, după mulți ani, mi s-a părut că apartamentul respiră altfel. Aerul era ușor, curat, fără parfum străin.
Am făcut ceai, mi-am pus o cană mare și am stat la fereastră. Jos, în stradă, se auzea un copil râzând. M-am gândit la anii care au trecut și la câte ori am tăcut doar „pentru binele familiei”. Poate că liniștea nu e mereu semn de pace, ci uneori e doar teama de a rămâne singur.
Dar în seara aceea, singurătatea nu mă speria. Era a mea. Și era liniștită.
A doua zi m-am trezit devreme, am deschis ferestrele larg și am început să șterg praful. De pe rafturi, de pe amintiri, de pe mine însămi. Fiecare mișcare era ca o eliberare.
Pe noptieră, am pus un buchet de flori de câmp — simple, dar vii. Așa voiam să fie și viața mea de acum înainte: simplă, dar vie.
Telefonul a sunat. Pe ecran — un număr necunoscut. Am răspuns.
— Doamnă Morozova? Suntem de la o firmă de evaluare. Domnul Andrei ne-a cerut să facem o estimare pentru mașină…
Am zâmbit.
— Perfect, — am spus. — O să vă aștept. Vreau să încep totul corect, de la zero.
Și pentru prima dată, cu adevărat, am simțit că pot.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.