– Iartă-mă, Zoia… Ce să mai zic, am făcut multe greșeli, dar…
Acolo, la o masă, pe fundal de muzică tristă, Igor i-a povestit despre viața lui
…dar acum mi-am dat seama cât de mult am pierdut.
Zoia a tăcut. În toți anii aceia, se gândise la momentul în care el o va căuta, dar nu crezuse că se va întâmpla cu adevărat. Îl privea și îi părea că timpul n-a trecut peste el deloc. Doar ochii îi erau mai triști, mai grei.
– De ce ai plecat atunci, Igor? – a întrebat ea încet.
– Eram prost, Zoia. Am crezut că pot avea altceva, că o viață fără griji înseamnă fericire. Dar am rămas singur. Femeia cu care m-am însurat după tine m-a părăsit acum doi ani.
Zoia a oftat adânc.
– Iar eu am rămas cu toate grijile, dar fără fericire. Valeriu… nu e copilul pe care mi l-am dorit. E bun, dar e pierdut. Îi lipsește ceva… poate exemplul tău.
– Poate că e timpul să-l aibă, – a spus Igor, cu o privire hotărâtă.
A doua zi, Igor a venit la blocul vechi unde locuia Zoia. Când Valeriu l-a văzut în prag, a încremenit.
– Tată?! – a murmurat, nevenindu-i să creadă.
– Da, eu sunt. Hai să vorbim, băiete.
La început, Valeriu a fost rece, defensiv. Dar Igor n-a venit cu reproșuri. A venit cu fapte. În următoarele săptămâni, l-a ajutat să-și găsească un serviciu mai bun, l-a învățat cum să gestioneze banii și, mai ales, cum să respecte munca altora.
Zoia privea totul din umbră, cu o teamă amestecată cu speranță. Într-o seară, aude de la bucătărie:
– Mamă, mâine gătim noi! Tu doar odihnește-te.
Pentru prima dată după ani buni, femeia s-a așezat la fereastră cu o cană de ceai și a zâmbit. De afară venea miros de friptură, iar în casă se auzeau glasurile lor, amestecate cu râsete.
Câteva zile mai târziu, Igor i-a propus ceva neașteptat:
– Vreau să te mut de aici. Am o casă în centrul orașului. Mică, dar a mea. Vino să locuiești cu mine.
– Nu pot, Igor. Ei au nevoie de mine.
– Ba cred că, în sfârșit, ei trebuie să se descurce singuri.
Cuvintele lui au rămas în mintea ei toată noaptea. Dimineața, când s-a trezit, Valeriu și Natalia dormeau încă, iar pe masă erau vase murdare și un bilețel: „Mamă, azi primim salariul, îți aducem datoria seara.”
Zoia a zâmbit amar. A deschis ușa încet, a luat geanta cu cele câteva lucruri ale ei și a ieșit.
Când a ajuns în fața blocului, Igor o aștepta, sprijinit de mașină.
– Te-ai hotărât?
– Da, – a spus ea liniștit. – De data asta, merg unde mă cheamă inima, nu datoria.
Și-au luat amândoi rămas-bun de la trecut. Pentru prima dată după douăzeci de ani, Zoia a simțit că respiră cu adevărat. Iar undeva, sus, soarele bătea în geamurile murdare ale blocului, ca o binecuvântare tăcută peste un nou început.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.