…viață în poze, lipite pe pereți, în albume și cutii frumos aranjate pe rafturi. Erau fotografii cu mine, cu familia mea, cu vecinii din bloc, unele făcute pe ascuns, altele la evenimente unde nici nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată.
Într-o clipă, mi s-a făcut pielea de găină. M-am uitat la polițiști, iar ei mi-au făcut semn să continui să privesc. Pe o masă mică, stăteau câteva rame prăfuite, fiecare cu o poză diferită: eu, copil, cu mingea în curtea blocului; eu, adolescent, la banchetul din clasa a opta; eu, cu soția mea, la nuntă. Sub fiecare fotografie era scris, cu litere tremurate: „Fericirea lui nu trebuie să se piardă.”
Am rămas fără cuvinte. Nu-mi venea să cred. Femeia despre care toți spuneau că e „ciudată” și „antisocială” părea că mă urmărise o viață întreagă, dar nu cu răutate, ci cu o grijă tăcută.
Am început să caut mai atent prin apartament. Într-un sertar, am găsit un carnețel cu scrisul ei. Pagini întregi cu notițe: „Astăzi s-a întors târziu de la serviciu, părea obosit.” „A cumpărat flori pentru soție.” „S-a certat cu fiul cel mic, dar s-au împăcat seara.” Era ca un jurnal al vieții mele, ținut de o străină care mă observase de la distanță.
Pe ultima pagină scria: „N-am avut copii, dar Dumnezeu mi-a dat un vecin care să-mi amintească de ce e frumos să trăiești.”
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam dacă să plâng sau să mă simt vinovat. Nu o invitasem niciodată la o cafea, nu o întrebasem dacă are nevoie de ceva. De fiecare dată când o vedeam pe scară, mă grăbeam să-i spun doar un „bună ziua” scurt, poate chiar rece.
Într-un colț al camerei, am văzut o cutie mică, învelită în hârtie veche. Un polițist mi-a spus: „A scris pe ea numele dumneavoastră. Cred că e pentru dvs.” Am deschis-o tremurând. Înăuntru era o fotografie alb-negru: eu, copil, ținând în mână o acadea. Pe spate, scria: „Ți-am făcut poza asta când aveai cinci ani. Ți-ai pierdut acadeaua, iar eu ți-am cumpărat alta. Ți-am văzut zâmbetul și am știut că e tot ce-mi trebuie în viață.”
Mi-au dat lacrimile. Am realizat că acea femeie singură îmi purtase o afecțiune tăcută, un fel de dragoste de mamă pe care n-o primise niciodată.
Am cerut voie să păstrez cutia și câteva fotografii. Le-am dus acasă și, în seara aceea, le-am așezat pe masă. M-am uitat la ele minute în șir, încercând să-mi amintesc momentele. Am simțit o căldură ciudată în suflet, un amestec de tristețe și recunoștință.
A doua zi, am pus un buchet de flori în fața ușii ei și am aprins o lumânare. N-am spus nimic, doar am stat acolo, în liniște. Am simțit că, undeva, m-a văzut.
De atunci, nu mai trec pe lângă oameni fără să le zâmbesc. Mă opresc să întreb dacă au nevoie de ajutor, dacă sunt bine. Mi-am dat seama că nu trebuie să cunoști pe cineva ca să-i atingi viața.
Femeia de la etajul 8 mi-a lăsat o lecție pe care n-o voi uita niciodată: uneori, dragostea cea mai sinceră vine din tăcere. Din priviri scurte și gesturi mici, pe care nici nu le observi.
Și poate că, într-o zi, cineva va păstra și o fotografie cu mine — nu pentru că m-a urmărit, ci pentru că m-a înțeles.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.