„Dragă domnule Ionescu,
Sper că vă mai amintiți de un băiat flămând care, cu ani în urmă, fura câte o chiflă din brutăria dumneavoastră. Eram eu. Pe atunci, nu aveam bani nici pentru un corn, dar aveam vise mari. Nu v-am putut mulțumi atunci, așa că o fac acum.”
Ionescu s-a așezat pe scaun, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Hârtia mirosea a mare și a dor, semn că fusese trimisă de departe.
„Datorită bunătății dumneavoastră tăcute, am putut merge la școală fără să leșin de foame. Am terminat liceul, am muncit din greu, iar acum lucrez ca inginer într-o companie din Italia. În fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua, îmi amintesc de mirosul chiflelor dumneavoastră. Vă trimit o mică parte din ceea ce am reușit, ca semn de recunoștință. Nu pentru valoare, ci pentru inimă.”
Scrisoarea se termina cu o semnătură tremurată: „Cu recunoștință, Andrei.”
Domnul Ionescu a privit teancul de bani — erau 25.000 de lei, legați cu o panglică albastră. Lângă ei, o fotografie: un bărbat tânăr în costum, zâmbind în fața unei fabrici mari. Pe spate scria: „Pentru omul care m-a hrănit când viața mi-era goală.”
Brutarul a simțit cum ceva se rupe în el. Nu de durere, ci de emoție. Toți anii aceia, când lăsase chifle în colțul mesei, fără să spună un cuvânt, aveau acum un rost. Nu fusese în zadar.
A doua zi dimineață, a pus lângă cuptor un bilețel mic, scris cu creionul: „Uneori, o chiflă caldă poate schimba o viață.” Apoi a așezat pe tejghea tava, exact ca în fiecare dimineață.
Când oamenii au început să vină, nu le-a spus nimic despre colet. Doar a zâmbit mai des. De atunci, în fiecare iarnă, Ionescu pregătea o tavă în plus. O lăsa în același colț, „pentru cine are nevoie”.
Povestea s-a dus din gură în gură, iar brutăria lui a devenit cunoscută nu doar pentru mirosul chiflelor, ci pentru căldura inimii omului care le cocea.
Mulți ani mai târziu, când Ionescu s-a stins, în fața brutăriei s-a pus o plăcuță mică de cupru:
„Aici a învățat un băiat că bunătatea nu se spune — se simte.”
Și, uneori, într-o dimineață friguroasă, cineva lasă pe tejghea o floare și o scrisoare.
Semnată simplu: „Un alt Andrei.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.