Inima i-a tresărit. Nu putea fi… și totuși, semăna atât de mult. A făcut câțiva pași ezitanți, fără să-și dea seama că respira tot mai repede. Femeia și-a ridicat privirea, iar ochii ei căprui, adânci și blânzi, l-au privit fix. Timpul s-a oprit.
— Mamă? a șoptit el, cu o voce aproape stinsă.
Femeia a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să alunge o imagine. Apoi, încet, a dus mâna tremurândă spre fața lui. Lacrimile i-au curs pe obraji.
— Iulian… băiatul meu…
Totul în jur a dispărut. Nu mai exista azilul, nici ploaia, nici mirosul de medicamente. Doar ei doi, după treizeci de ani de absență, ținându-se de mâini, ca și cum timpul nu ar fi trecut.
Iulian s-a așezat lângă ea, fără să spună nimic. O privea cu teamă, dar și cu bucurie, ca un copil care se teme că visul se va termina prea repede.
— Cum… cum ai ajuns aici? De ce ai dispărut?
Femeia a oftat adânc.
— A fost o vreme grea, Iulian. Tatăl tău avea datorii mari, oameni periculoși îl căutau. Într-o noapte, m-au forțat să plec, ca să nu te ia pe tine drept garanție. Mi-au spus că, dacă dispar, te vor lăsa în pace. Și am plecat. Am vrut să mă întorc, dar n-am mai avut cum. Am fost bolnavă, apoi… nimeni nu m-a mai căutat.
Iulian simțea cum îi fierbe sângele în vene. O viață întreagă trăise cu imaginea unei mame dispărute fără urmă, crezând că fusese răpită sau poate chiar moartă. Acum înțelegea: se sacrificase pentru el.
A scos telefonul din buzunar și a chemat o ambulanță privată.
— Nu mai rămâi nici o zi aici, mamă. Te duc acasă.
Când au ieșit din azil, ploaia se oprise. Cerul era senin, iar aerul mirosea a reînceput. Mama lui a privit norii care se risipeau și a zâmbit.
— Nu știu dacă merit tot ce faci pentru mine, a spus ea.
— Nu trebuie să meriți nimic, i-a răspuns el. E rândul meu să am grijă de tine.
Zilele care au urmat au fost o binecuvântare. Iulian i-a aranjat un apartament mic, luminos, cu vedere spre parc. În fiecare dimineață mergea la ea cu flori proaspete și cu zâmbetul pe buze. Pentru prima dată după mulți ani, se simțea complet.
Într-o seară, mama lui i-a spus:
— Fiule, ai devenit un om bun. Eu m-am pierdut în lume, dar tu m-ai găsit cu inima.
Iulian a strâns-o de mână și a înțeles că nici o avere din lume nu putea cumpăra acel moment. Că adevărata bogăție nu stă în conturi, ci în dragostea care rămâne, chiar și atunci când viața o ascunde printre ani.
De atunci, când plouă, Iulian iese mereu afară fără umbrelă. Își ridică fața spre cer și zâmbește. Pentru el, fiecare strop e o amintire — și o dovadă că, oricât de pierdut ai fi, dragostea adevărată găsește întotdeauna drumul înapoi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.