…Într-o dimineață, când ceața se ridica încet peste câmp, Ivan a deschis ușa vechii ateliere și a văzut ceva ce nu mai sperase să vadă vreodată — Verba stătea mai dreaptă, ochii ei aveau din nou lumină. Nu mai părea un animal resemnat cu sfârșitul, ci o ființă vie, care dorea să trăiască. Se apropie încet, o mângâie pe gât și zâmbi pentru prima dată după mulți ani.
— Bună dimineața, fată bună… — îi șopti el. — Ai visat frumos, nu-i așa?
Verba foșni ușor din urechi, ca și cum ar fi înțeles.
Zilele au început să prindă culoare. Ivan, care ani la rând trăise fără rost, găsi din nou sens în micile lucruri. În fiecare dimineață mergea cu Verba pe câmp, curăța iarba, aduna flori uscate și lemne pentru foc. Cu timpul, oasele lui, amorțite de ani de oboseală, au prins putere. Oamenii din sat, care înainte îl priveau cu milă, au început să-l salute, să-i ofere o bucată de pâine, o vorbă bună.
Dar cel mai mare miracol era în el însuși. În tăcerea atelierului, unde altădată răsuna doar ecoul durerii, acum se auzea din nou sunetul vieții. Ivan repara unelte, scaune, chiar și jucării vechi pentru copiii satului. Cu banii câștigați, cumpăra hrană pentru Verba.
— Cine-ar fi crezut, fată dragă… că un bătrân ca mine o să mai aibă pentru cine trăi, — îi spunea el, în timp ce-i pieptăna blana. — Tu m-ai salvat, Verba… tu.
Într-o zi, pe când se apropia toamna, la atelier a sosit o trăsură luxoasă. Din ea a coborât Artyom — același milionar care îi dăduse calul ca batjocură. Purta un palton scump, dar privirea îi era rece, plictisită.
— Ei bine, bătrâne, — zise el ironic, — văd că încă n-ai murit. Și calul? E tot viu?
Ivan nu spuse nimic. Deschise ușa grajdului, iar Verba, curată, cu coama lucioasă, păși afară, privind calm în jur. Artyom înlemni. Merria pe care o cumpărase doar ca să o umilească pe piață părea acum un animal demn, aproape frumos.
— Nu se poate… — mormăi el. — Asta… e același cal?
Ivan îl privi liniștit. — Da. Același. Doar că, vezi tu, nu tot ce e vechi e pierdut. Uneori, tot ce trebuie e un pic de grijă… și de inimă.
Milionarul râse scurt, dar râsul lui suna gol. — Vrei să spui că iubirea ta a făcut minuni?
— Nu iubirea mea, — zise Ivan simplu, — ci ceea ce tu ai aruncat cu dispreț. Ai dat o viață, fără să știi. Și ea mi-a întors-o pe a mea.
Artyom tăcu. Se uita la Verba, care se apropia încet de el. Calul îl privi direct, cu o blândețe greu de suportat. În acea privire nu era ură, nici frică — doar o liniște adâncă, o înțelepciune stranie. Bărbatul făcu un pas înapoi. Pentru prima dată, simți rușine.
— Uite, — spuse Ivan, — vezi fierul acela vechi de lângă perete? Acolo lucra tatăl meu. Totul ce am pierdut, aici am regăsit. Cu ajutorul ei.
Artyom se învârti puțin, stingher. În jur mirosea a fân proaspăt, a lemn și a viață. În ochii bătrânului nu mai era umilință. Era demnitate.
— Cât vrei pe ea? — întrebă milionarul dintr-o dată. — Îți ofer de zece ori mai mult decât am dat eu.
Ivan zâmbi, dar nu cu amărăciune. — Nu e de vânzare.
— Toate au un preț, bătrâne.
— Nu toate. Unele lucruri, odată ce le pierzi, nu se mai cumpără. Iar altele… — își mângâie calul — …nu se pot vinde.
Artyom închise ochii o clipă. Era ceva în glasul lui Ivan care îi tăia respirația. Apoi, fără să mai spună nimic, se urcă în trăsură și plecă.
În seara aceea, Ivan și Verba stăteau în fața atelierului, privind apusul. Cerul ardea în culori de foc.
— Ai văzut, fată bună? Lumea e ciudată. Cei bogați au de toate, dar nu știu ce e adevărata bogăție.
Calul scutură ușor din coamă, iar Ivan râse. — Da, da… tu știi mai bine.
Anii au trecut. Oamenii spuneau că atelierul lui Ivan devenise locul unde se repara nu doar lemnul, ci și inimile. O văduvă venea să-i ducă mâncare, copiii îi aduceau flori, iar Verba… oh, Verba devenise o legendă.
Când în cele din urmă bătrânul s-a stins, într-o noapte liniștită de iarnă, satul întreg a venit să-l petreacă. Calul stătea lângă ușă, tăcut, cu capul plecat. Dimineața, când oamenii au venit din nou, Verba nu mai era. Plecase undeva pe câmp, și nimeni n-a mai văzut-o.
Unii spuneau că a murit acolo, în locul unde mergeau mereu împreună. Alții — că Dumnezeu a luat-o, ca să-l ducă și pe Ivan acasă.
Dar toți au știut un lucru: că între un om pierdut și un cal uitat se născuse o minune. O minune mică, tăcută, dar destulă cât să schimbe totul.
Iar milionarul Artyom? În anii ce-au urmat, lumea a început să audă despre el altfel. A deschis adăposturi pentru cai bătrâni, a finanțat adăposturi pentru oameni fără casă. Iar când era întrebat de ce, răspundea mereu același lucru:
— Pentru că uneori, o singură faptă rușinoasă te poate învăța ce e demnitatea.
Și undeva, în inima lui, Artyom știa — totul începuse cu un bătrân și un cal pe nume Verba.