Ne-am întâlnit a doua zi, într-o cafenea discretă din centrul orașului. Larisa purta ochelari de soare și vorbea încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi avut greutate.
„Andreea, trebuie să te pregătești pentru o veste… neobișnuită.”
Mi-a luat câteva secunde până am putut răspunde:
„Ce s-a întâmplat?”
A privit în jur, apoi s-a aplecat spre mine.
„Cuplul pentru care porți copilul… nu mai există. Soțul a murit într-un accident de mașină. Iar soția a fost internată la psihiatrie. Familia vrea să oprească totul. Dar există o problemă: ești deja în luna a patra.”
Am rămas fără aer. „Ce înseamnă asta pentru mine?”
„Teoretic, copilul e al lor. Legal. Dar… dacă acceptă familia bărbatului, copilul va fi luat imediat după naștere.”
„Și dacă nu accept?”
„Atunci… copilul intră în custodia statului.”
Am simțit cum mă prăbușesc. Un copil care creștea în mine și totuși nu era „al meu”. Un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar al cărui destin era acum legat de al meu.
Am plecat de la întâlnire tremurând. În autobuz, m-am sprijinit cu mâna pe burtă. Deși abia se vedea, simțeam deja mișcări ușoare. Era viață acolo. O viață care n-avea nicio vină.
În seara aceea, Daniel mi-a spus că se simte mai bine. Zâmbea. „Cred că tratamentul începe să meargă.”
L-am privit și mi-am înghițit lacrimile.
Nu știa. Nu știa că femeia de lângă el purta în pântece copilul altora, pentru a-i cumpăra lui câteva luni de viață.
Timpul a trecut. În lunile următoare, am fost chemată de mai multe ori la clinică. Mă urmăreau atent, mă hrăneau, mă tratau ca pe un obiect prețios. Dar în sufletul meu creștea o durere ciudată — una pe care nu o mai simțisem niciodată.
În luna a șaptea, am primit un telefon. De data asta, nu era Larisa, ci un bărbat.
„Bună ziua, doamna Munteanu. Sunt Andrei Pavel, avocatul familiei Popescu. Trebuie să discutăm despre copil.”
Am acceptat o întâlnire.
Când ne-am văzut, bărbatul era elegant, rece, dar nu lipsit de empatie.
„Familia regretă situația. Doamna Popescu e încă în tratament, iar rudele soțului nu doresc să crească copilul. Dacă doriți, există o posibilitate legală de adopție — să păstrați copilul.”
Am simțit că inima îmi explodează.
„Adică… aș putea să-l păstrez?”
El a dat din cap. „Da, dar ar trebui să renunțați la orice plată viitoare. Contractul va fi anulat. Nu veți mai primi niciun ban.”
Am privit spre geam. Pe stradă, o mamă își ținea copilul de mână.
În minte mi-a răsunat vocea Sofiei: „Mami, o să am un frățior vreodată?”
Am zâmbit amar.
„Da,” am spus în cele din urmă. „Îl voi păstra.”
Am renunțat la bani, dar am câștigat ceva mai mare: un sens.
Daniel nu a mai trăit mult. A murit la două luni după naștere, ținându-mi mâna și zâmbind spre băiețelul care dormea în brațele mele.
Astăzi, copilul acela are aproape un an. Îl cheamă Mihai. Nu-i spun povestea încă, dar într-o zi o va afla.
Pentru că viața lui a fost cumpărată cu iubire, sacrificiu și o promisiune: că uneori, cele mai grele alegeri nasc cele mai frumoase miracole.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.