Adrian Popescu nu a mai pierdut nicio secundă. A coborât în grabă scările, iar șoferul deja îl aștepta cu mașina pornită.
— Spitalul cel mai apropiat de adresa ei și sunați la ambulanță, să fie în drum — a spus scurt, urcând pe bancheta din spate. — Și trimiteți pe cineva cu unelte. Dacă ușa e încuiată, o spargem.
Mașina a pornit în viteză prin traficul orașului. Popescu ținea telefonul strâns în mână și recitea mesajul. Cu fiecare secundă simțea cum îl cuprinde furia. Nu pentru că fusese deranjat dintr-o ședință, ci pentru că omul în care avusese încredere își lăsase soția însărcinată singură într-o astfel de situație.
În același timp, Ana abia mai era conștientă. Contracțiile veneau tot mai des. Încerca să respire adânc, așa cum îi spusese medicul la cursurile pentru gravide, dar durerea îi tăia respirația.
— Doamne… doar să ajung la spital… — șopti ea, sprijinindu-se cu fruntea de podea.
Telefonul vibra slab lângă ea, dar nu mai avea puterea să-l ia.
După douăzeci de minute, mașina lui Popescu a oprit brusc în fața blocului. Doi agenți de securitate deja așteptau la intrare.
— Etajul patru, apartamentul 17 — a spus unul dintre ei.
Popescu a urcat aproape alergând. În fața ușii au auzit imediat un geamăt slab din interior.
— Ana! — a strigat el. — Sunteți acolo?
Un alt geamăt i-a răspuns.
— Spargeți-o.
Unul dintre agenți a lovit cu umărul, dar ușa nu a cedat. Al doilea a scos o rangă și a forțat în zona broaștei. După câteva secunde, cu un zgomot puternic, încuietoarea a cedat.
Popescu a intrat primul.
Ana era pe podea, palidă, cu părul lipit de frunte și cu mâinile tremurânde pe burtă.
— Stați liniștită, suntem aici — a spus el imediat, îngenunchind lângă ea.
Ea a încercat să-l privească, dar ochii îi erau încețoșați.
— Andrei…?
— Nu, sunt Popescu. Directorul lui. Ambulanța vine imediat.
Femeia a închis ochii pentru o clipă și a suspinat de ușurare.
— Am crezut… că nu vine nimeni…
— Ați făcut foarte bine că ați scris mesajul.
În acel moment s-a auzit sirena ambulanței pe stradă. Paramedicii au intrat rapid în apartament cu o targă.
— Travaliu avansat — a spus unul dintre ei după o privire scurtă. — Trebuie să plecăm imediat.
Au ridicat-o cu grijă și au coborât-o la ambulanță. Popescu a urcat în mașină fără să mai întrebe nimic.
La spital, medicii au preluat-o imediat. Ușile sălii de nașteri s-au închis, iar Popescu a rămas pe coridor, pentru prima dată după mulți ani fără să știe ce să facă.
A stat acolo aproape două ore.
În acest timp a încercat din nou să-l sune pe Andrei Ionescu. Telefonul încă era oprit.
În cele din urmă, ușa s-a deschis. O doctoriță a ieșit cu un zâmbet obosit.
— Familia Anei?
— Da.
— Totul este bine. Au venit pe lume doi băieți sănătoși.
Popescu a simțit cum tensiunea din piept i se eliberează.
— Iar mama?
— Este bine. Foarte slăbită, dar stabilă.
După câteva minute i s-a permis să intre pentru scurt timp. Ana era întinsă pe pat, iar lângă ea două pături mici se mișcau ușor.
— Ați rămas… — a spus ea încet, observându-l.
— Evident.
Ea a privit copiii și lacrimile i-au apărut în ochi.
— Dacă nu veneați…
— Dar am venit.
Chiar atunci telefonul lui Popescu a vibrat. Pe ecran apărea în sfârșit numele: Andrei Ionescu.
Popescu a ieșit pe coridor și a răspuns.
— Domnule director, eu… — a început vocea nesigură a lui Andrei.
— Știu unde ai fost, — l-a întrerupt Popescu rece. — La complexul Laguna.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Soția ta a născut acum o oră. Era singură pe podea, în spatele unei uși încuiate.
— Ce? Eu… eu nu știam…
— Nu. Tu erai ocupat.
Pauza a fost lungă.
— Vino la spital dacă mai ai curajul.
Popescu a închis fără să mai asculte răspunsul.
Când s-a întors în salon, Ana dormea deja, epuizată. Cei doi bebeluși respirau liniștiți lângă ea.
Popescu a privit scena câteva secunde, apoi a tras ușor pătura mai bine peste ea.
În acel moment a luat o decizie.
A doua zi dimineață, Andrei Ionescu nu mai era managerul companiei.
Iar Ana nu mai era singură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.