Ușa s-a închis cu un zgomot surd, iar liniștea care a urmat mi-a lovit tâmplele ca un ecou. Mi s-a părut că și pereții au oftat odată cu mine. M-am lăsat pe scaun, cu mâinile tremurânde, privind spre masa de bucătărie unde, în urmă cu doar o oră, ne beam cafeaua ca doi oameni care încă se prefac că mai sunt o familie.
Nu știam ce să fac mai întâi — să plâng, să țip, sau să râd de ironia soartei. Cândva, Alexandru era tot ce-mi doream. Mă făcea să râd, îmi spunea că sunt lumina vieții lui. Iar acum? A plecat cu o femeie mai tânără și vrea să-mi ia și casa.
Am privit în jur — canapeaua ponosită, masa zgâriată, perdelele ușor îngălbenite. Toate aveau o poveste. Fiecare colț al apartamentului spunea ceva despre viața noastră. Despre cine am fost. Și m-a durut să realizez că pentru el nu însemnau nimic.
M-am ridicat și am început să strâng. Hainele lui, cărțile, parfumurile. Fiecare obiect era o amintire, dar și o rană. Am pus totul în saci negri, unul câte unul, până ce dulapul a rămas gol. Am simțit o eliberare ciudată, amestecată cu furie.
„Nu, Ana, nu o să te dărâme asta”, mi-am spus în gând. „Ai trecut prin mai rău.”
A doua zi, am mers la muncă. Colegele se uitau la mine curioase, dar nimeni n-a avut curajul să întrebe. Probabil se vedea pe fața mea că sunt la un pas de a ceda. Totuși, m-am ținut tare. Am zâmbit fals și mi-am văzut de treabă.
Seara, când am ajuns acasă, am găsit în cutia poștală o hârtie cu antet. De la avocatul lui Alexandru. „Solicitare privind partajul bunurilor comune.” M-a luat un tremur pe tot corpul.
L-am sunat pe un prieten avocat, Florin, un om de treabă, care mi-a spus doar atât:
— Ana, pregătește-te, o să dureze. Dar dacă apartamentul e cumpărat din banii tăi, nu are nicio șansă.
În zilele care au urmat, am adunat toate dovezile: chitanțe, acte, extrase de cont, martori. Mi-am scormonit sertarele, am scos dosare vechi și amintiri pe care le-aș fi vrut uitate. Fiecare foaie era o dovadă că tot ce aveam era rodul muncii mele, nu al unui „noi” care de fapt murise demult.
Procesul a început peste o lună. Alexandru s-a prezentat alături de noua lui iubită, îmbrăcată elegant, cu un zâmbet superior. Am simțit un nod în gât, dar m-am ținut dreaptă. Când judecătoarea mi-a cerut să vorbesc, vocea mi-a tremurat, dar am spus adevărul. Despre cum am muncit zi și noapte, cum am adunat fiecare leu, cum am suportat ani întregi de indiferență doar ca să nu pierd ceea ce construisem.
După câteva săptămâni, am primit vestea: apartamentul rămânea în proprietatea mea.
Am plâns. Nu de bucurie, ci de ușurare. Ca și cum aș fi scăpat dintr-o închisoare pe care n-o mai recunoșteam.
Timpul a trecut, iar liniștea s-a așezat din nou peste casa mea. Am schimbat perdelele, am revopsit pereții, am pus flori pe pervaz. Nu pentru că voiam să uit, ci pentru că voiam să încep din nou.
Într-o dimineață, când am deschis geamul, am simțit mirosul de cafea și de ploaie proaspătă. M-am uitat la orașul care se trezea și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit sincer.
Nu mai aveam soț, dar aveam ceva mult mai prețios: demnitatea mea.
Și mi-am dat seama că, uneori, pierderea e singura cale spre libertate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.