Totul a început cu un lătrat – ascuțit, disperat, neîntrerupt nici măcar o clipă.
Parcă alarma ar fi prins glas și ar fi străpuns zgomotul obișnuit din aeroport.
Femeia însărcinată a tresărit, iar ochii i s-au umplut de frică când o ciobănească germană mare s-a ridicat în două picioare în fața ei.
A făcut instinctiv un pas înapoi, protejându-și burta cu mâinile.
— Vă rog, luați-l! — a șoptit ea, uitându-se în jur după ajutor.
În glasul ei se simțeau note de panică, iar pe chip — teamă și confuzie. Dar câinele, pe nume Bars, nu a dat înapoi.
Stătea încordat ca un arc, cu privirea plină de o neliniște aparte, aproape omenească, de parcă simțea ceva ce ceilalți nu puteau vedea.
Ofițerul Alexei a aruncat o privire scurtă către colegi.
În ochii lui a apărut neliniștea. Bars fusese antrenat să detecteze droguri, arme, explozibili.
Dar comportamentul lui acum era altfel — complet diferit. Nu era doar un semnal de alarmă. Era… un avertisment.
Un strigăt disperat, animalic: „Ascultați-mă! Acum!”
Un polițist mai înalt, cu o față severă, a făcut un pas înainte.
— Veniți cu noi, doamnă, — a spus el ferm, dar fără asprime inutilă.
— Dar n-am făcut nimic rău! — a șoptit femeia.
Glasul îi tremura, buzele îi erau palide.
Oamenii din jur au încremenit — unii priveau cu dezaprobare, alții cu curiozitate, iar unii — cu vădită îngrijorare.
Alexei ezita. Oare e o alarmă falsă? Sau, poate, tocmai acesta este adevăratul semnal?
A inspirat adânc și a luat o decizie.
— Duceți-o la un control suplimentar. Imediat.
Femeia devenea tot mai palidă cu fiecare pas, în timp ce doi polițiști în uniformă o conduceau într-o cameră separată.
Nu înceta să-și țină mâinile pe burtă, respirația i-a devenit rapidă, superficială.
— Nu înțeleg… Ce se întâmplă? — a spus ea încet.
Alexei mergea după ea. După el — Bars.
Câinele nu-și lua privirea intensă de la femeie, de parcă o păzea sau… o proteja.
Așa ceva Alexei nu mai văzuse niciodată la el.
În cameră a început percheziția. Unul dintre polițiști a scos un scanner.
O femeie-ofițer a întrebat:
— Aveți vreo afecțiune medicală?
— Sunt însărcinată… în luna a șaptea… — a răspuns ea, aproape fără să creadă ce i se întâmplă.
Între timp, dincolo de ușă, Bars scheuna și zgâria cu laba, tulburând liniștea.
Alexei s-a încruntat. Asta cu siguranță nu era conform protocolului comportamental al câinilor de serviciu.
Ce simțea el?
Și, dintr-o dată, femeia a țipat. Trupul i s-a încordat de durere, ochii i s-au mărit de groază.
Chipul i s-a contorsionat, de parcă ceva din interior s-ar fi rupt brusc.
— Ceva… nu e în regulă… — a șoptit ea cu greu.
Pe frunte îi curgeau picături de sudoare, respirația îi era grea, sacadată. Alexei nu a mai așteptat.
— Chemați repede ambulanța!
Femeia s-a lăsat încet pe un scaun, trupul îi tremura. În ochi — nu doar durere, ci o groază panicată.
Era o teamă nu doar pentru ea… ci pentru cel nenăscut. Dincolo de ușă, Bars s-a oprit brusc… și a început să urle.
Nu ca înainte — nu neliniștit, nu furios, ci plângător, aproape omenesc.
Așa cum a făcut cândva, când găsise un copil rănit sub dărâmături.
Alexei își amintea acea zi. Și acea privire a partenerului său loial.
— Naste? — a șoptit unul dintre polițiști, înmărmurit.
— Nu… — femeia respira greu, dând din cap. — E prea devreme… Așa nu trebuie să fie…
Medicii au năvălit în cameră.
— Rezistați, vă ducem la spital imediat, — a spus unul dintre ei, aplecându-se lângă femeie și verificându-i pulsul.
Era neregulat, zbuciumat, de parcă inima nu știa dacă să bată sau să se oprească.
Bars s-a încordat brusc, a adulmecat și a sărit înainte, de parcă a simțit pericolul înaintea tuturor.
Mârâitul lui era profund, de avertizare. Alexei a simțit cum totul în el s-a strâns.
Medicul, aplecat deasupra femeii, s-a oprit dintr-odată. A pus palma pe burta ei și s-a încruntat.
— Așteptați… Nu sunt contracții premature.
E ceva în plus aici.
— Eu… nici eu nu înțeleg ce mi se întâmplă… — femeia vorbea încet, glasul îi tremura.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Doar… salvați-mi copilul…
Și atunci totul a devenit clar.
Medicul a ridicat privirea spre Alexei:
— Are hemoragie internă.
Dacă nu o ducem imediat în sala de operație — amândoi vor muri.
Lumea din jur a devenit haos. Medicii au grăbit targa pe coridor.
Oamenii se dădeau la o parte. Unii filmau cu telefoanele, alții șopteau rugăciuni.
Iar Bars alerga alături, știind cu precizie: viața depindea de viteză.
— Rezistați! — a strigat paramedicul când femeia a început să-și piardă cunoștința.
Alexei mergea alături, iar Bars — puțin înainte.
În acel moment, coada câinelui nu se mișca, toată ființa lui era concentrată asupra unui singur lucru — viața pe care o simțise în pragul dispariției.
Când ușile ambulanței se închideau, femeia și-a întors capul. Buzele îi tremurau.
— Mulțumesc… — a șoptit ea, privind direct în ochii lui Bars.
Câinele a scâncit încet, ca un răspuns. Alexei și-a pus mâna pe spatele lui.
— Bravo, băiete. Am reușit.
Sirenele au urlat în noaptea întunecată.
Mașina a dispărut după colț, dar în sufletul lui Alexei a rămas o întrebare: „Vor reuși oare?”
Au trecut ore lungi, insuportabile.
Mai târziu, în spital, Irina — așa se numea femeia — le-a povestit medicilor că se simțise rău cu doar un minut înainte de îmbarcare.
O ușoară amețeală, o slăbiciune bruscă și o presiune interioară — pusese totul pe seama oboselii.
Dar Bars, parcă știind adevărul, a început să latre, avertizând pe toată lumea. Irina își amintea totul ca prin ceață.
Dar un lucru îl ținea minte clar — privirea plină de grijă a câinelui și gestul hotărât al polițistului care n-a lăsat-o singură.
Medicii au făcut o operație de urgență. I-au diagnosticat o ruptură parțială de uter.
Doar intervenția la timp i-a salvat viața — și pe a ei, și pe a copilului.
Băiatul născut în acea noapte era sănătos și voinic. L-au numit Aleoșa — în cinstea ofițerului.
Plângea tare, se agăța cu mânuțele de prima gură de viață și părea deja la fel de încăpățânat ca și câinele care i-a dăruit această viață.
Exact o lună mai târziu, Irina s-a întors în aeroport. Nu cu teamă, ci cu recunoștință.
În mâini — un buchet de flori, pe chip — un zâmbet luminos, în ochi — lacrimi de bucurie.
Pe ea și pe fiu îi așteptau Alexei și Bars.
Câinele a recunoscut-o imediat, a alergat spre ea și i-a lins palma, apoi — cu grijă, aproape cu venerație — a atins cu limba piciorușul copilului care ieșea din păturică.
— Aleoșa, el e Bars, — i-a șoptit Irina fiului. — Îngerul tău păzitor.
Alexei nu spunea nimic. Doar stătea alături.
Și pentru prima dată în mulți ani nu se simțea doar un funcționar.
Înțelesese: fusese parte din ceva mult mai mare. Bars i-a privit pe amândoi.
Coada i s-a mișcat încet. Nu știa cuvinte.
Dar știa ceva esențial: în acea zi, salvase din nou o viață. Și poate că merita osul lui dulce preferat.