Această întâmplare întâmplătoare i-a schimbat totul.
Cristina a inspirat adânc — aerul cald era plin de mirosul libertății.
Aceasta era a doua întâlnire a ei cu libertatea. Pentru a doua oară ieșea la libertate.
Și pentru a doua oară trebuia să învețe să trăiască din nou. Ea a strâmbat gura într-un zâmbet ironic.
„Nu-i nimic, greutățile călesc…”
Da, astfel de încercări ciudate, aproape absurde, se pare că i se întâmplă doar ei.
Dar e în regulă, se va descurca. Acum cu siguranță va deveni mai înțeleaptă.
Nu va mai ajuta pe nimeni — niciodată! Să fie de acum totul altfel.
Liniștit, calm, fără bătăi de cap inutile.
Acum trei ani deja părăsise zidurile orfelinatului unde crescuse.
Atunci credea în bunătate, iubea lumea din toată inima și i se părea că face parte dintr-un întreg mare și luminos.
Poate că atunci chiar avusese noroc, sau poate acel loc era puțin mai omenesc decât altele…
Dar amintiri frumoase de acolo nu mai rămăseseră.
Doar durerea: strigăte constante, umilințe, pedepse nesfârșite…
Dacă cineva „greșea”, era pur și simplu închis într-un depozit — îl numeau „carceră”, cu o ferestruică mică sus pe perete, și i se dădea doar apă timp de trei zile.
Și uneori era pur și simplu bătut. Chiar și gândul la asta era grețos.
Odată, mergând spre stația de autobuz, Cristina a văzut un copil mic zbătându-se în iaz.
Fără să stea pe gânduri, s-a aruncat să-l salveze.
Fetița se zbătea cât putea, dar Cristina era mai mare și mai puternică.
În cele din urmă, fetița a ajuns în brațele ei, iar din nasul Cristinei curgea sânge — probabil se lovise cu fața în timp ce o scotea afară.
Oamenii care au venit în fugă nu au auzit mulțumiri, ci indignarea copilului: că ea ar fi atacat-o, nu salvat-o.
Iar ținând cont de trecutul Cristinei, au dus-o imediat la secție.
I-au găsit un articol potrivit, deși formal nu se întâmplase nimic grav.
Doar o altă poveste care s-a întors împotriva ei.
Acum a decis ferm: fiecare să aibă grijă de sine. Nu va mai privi la nimeni.
Se va urca în autobuz și va merge acolo unde i s-a repartizat — o casă într-un sat izolat, la o oră distanță de oraș.
Atunci nu ajunsese acolo — ratase stația. Poate că a fost mai bine așa?
Autobuzul se legăna ușor pe drumurile cu gropi. Cristina, fără să-și dea seama, a ațipit.
A trezit-o o femeie în vârstă, care a scuturat-o ușor de umăr:
— Domnișoară, mergeați până în Kalinovka? Am trecut deja!
Cristina cu greu a realizat unde este, dar a dat din cap. A sărit din autobuz ca o săgeată.
În jur — câmpuri, pădure, seară, frumusețe…
Doar că nu era prea confortabil să înnoptezi în natură. Satul a apărut brusc. Ba câmp, ba o stradă cu căsuțe.
Totul părea înghețat, cufundat în liniște. Nimeni pe stradă. A verificat actele.
Adresa căutată: o casă cu resturi de vopsea verde, a treia din capăt.
Se potriveau două. Una era evident o ruină, deci cealaltă.
Casa s-a dovedit a fi chiar mai bună decât se aștepta. Ceainic, ceai, zahăr, un televizor vechi, o canapea.
În câteva minute stătea deja cu un pahar fierbinte în mână și o franzelă, iar apoi pur și simplu a căzut și a adormit.
A fost trezită de niște sunete ciudate. Pe undeva, o mașină, pași, voci. Apoi o portieră trântită, mașina a plecat.
Cristina s-a încordat. S-a uitat pe fereastră — lângă poartă cineva stătea jos, lângă un scaun cu rotile.
Încerca să se urce în el, dar nu reușea.
— Hei! Ce faceți aici? — a întrebat ea.
Bărbatul a ridicat privirea.
— Dar dumneavoastră?
— Eu locuiesc aici.
El a zâmbit.
— Atunci eu am greșit adresa.
Cristina a coborât, l-a ajutat să se ridice, l-a așezat în scaun.
— De mult timp ești aici?
— De aseară, — a pufnit ea.
— Iar eu de zece ani.
— Cum adică?! — a rămas blocată Cristina.
— Adică tu locuiești aici doar temporar?
— Nu! Mi-a fost repartizată această casă de către autorități, ca orfană! Am documente! Bineînțeles, în casă…
— Hai să verificăm, — a spus el calm. — Intrăm.
Cristina a fost de acord. I s-a părut că bărbatul cunoștea prea bine locul.
Știa chiar de unde să ia două scânduri ca să ajungă ușor la verandă. De unde?
Poate chiar fusese aici înainte? Înăuntru, Cristina i-a întins imediat actele.
El nici măcar nu le-a citit, doar le-a pus deoparte.
— Îmi faci un ceai?
Ea a sărit, i-a turnat ceai. Abia când a început să bea, bărbatul a luat actele, le-a răsfoit rapid și a zâmbit:
— Ai verificat numărul casei?
Cristina a clătinat din cap.
— Asta e casa cu numărul treizeci. Tu ai nevoie de treizeci și doi, peste drum.
— Cum?! — ochii i s-au umplut de lacrimi. — Dar aceea e o ruină! E groaznic să intri acolo!
— Păcat, desigur, — a dat el din cap. — Dar nu avem de ales.
Cristina s-a prăbușit pe un scaun. Totul iar a mers prost.
— Ce să fac?
— Nimic. E destul loc aici.
Alege orice cameră și stai. Nu mă deranjezi, și oricum nimeni altcineva nu va veni.
— Dar eu sunt orfană! Nu am altă locuință!
— Bine, rămâi, dacă vrei.
Mai ajuți din când în când cu lucruri mici. Repară-ți casa, muncește — viața va începe.
Cristina a reflectat. Vorbele lui aveau logică.
Nu părea periculos. Dimpotrivă — politicos, chiar bun.
— Mă cheamă Cristina.
— Andrei, — a răspuns el. — Nu te teme.
Nu am fost mereu așa…
Am fost sportiv. Am avut un accident. După accident totul s-a schimbat.
Soția m-a adus aici, a spus — aici e locul tău.
Mașina a rămas la ea, apartamentul la etajul patru — iar eu nu mai pot urca acolo.
Așa că trăiesc aici…
Cristina îl privea și simțea cum ceva începe să se înmoaie înăuntru.
Venea cu hotărârea de a nu se amesteca în treburile altora.
Și acum stătea într-o casă străină, bea ceai și înțelegea: poate că amândoi sunt străini pentru lume, dar nu unul pentru celălalt.
— Și spui toate astea așa de calm?! — Cristina era profund mișcată.
Dacă ar fi dat peste acea „soție”!
La orfelinat, celor ca ea le pregăteau adevărate „corecții” — și de durată. Nimeni nu se mai ridica după aceea.
— Hai să trecem pe „tu”, — a zâmbit Andrei. — Nu sunt chiar atât de bătrân. Am doar treizeci și doi de ani.
— Bine… hai, — a fost de acord Cristina, puțin jenată.
Întinsă în camera ei, nu putea adormi mult timp. Gândurile nu-i dădeau pace.
Uite cum e viața…
Ea, orfană, n-a avut niciodată nimic bun, dar i-a rămas credința în viitor.
Iar Andrei avusese tot: sănătate, succes, iubire…
Și acum?
Gol. Ce-l poate aștepta pe un om a cărui viață s-a prăbușit brusc?
Dimineața au trezit-o sunetele satului — cocoși, vaci, voci de oameni. S-a uitat la ceas: șase dimineața!
„Unde se grăbesc toți așa devreme?”
A mirosit aerul — mirosea a cafea.
O senzație ciudată…
Și-a luat geaca și a ieșit în cameră. Andrei, abil, în ciuda scaunului cu rotile, pregătea micul dejun.
— Bună! Tocmai mă gândeam să fac cafea. Două cești!
Cristina a inspirat aroma.
— Wow! Ce miros natural!
— Dar tu ai băut vreodată cafea adevărată? — a zâmbit el.
Fata a dat din cap, privind cum se mișcă. După un minut, a gustat băutura — amară, puțin aspră.
A încercat să mai ia o înghițitură, dar nu a reușit. Andrei i-a observat grimasa.
— Nu-ți place?
— Ei bine… nu prea, — a răspuns sincer ea.
El a râs.
— Înseamnă că ești norocoasă, nu te vei obișnui.
Cafeaua e aproape ca un drog pentru adulți.
— Atunci să fie ceai, — a zâmbit Cristina.
— Bine, Cristina.
Acum să ne gândim cum vom trăi mai departe. După o săptămână a fost angajată la uscătoria de cereale.
Au fost întrebări din cauza trecutului, dar Cristina a povestit totul sincer.
Șeful a decis să-i dea o șansă:
— Mai întâi ca gestionar, să vedem cum te descurci.
Se întorcea seara obosită, uneori acoperită de praf, dar fericită.
Andrei o întâmpina mereu, o asculta cu atenție, o susținea, îi dădea sfaturi, se bucura de succesele ei.
Și pentru prima dată, Cristina s-a simțit necesară.
Cu adevărat iubită. În prima zi liberă, ea a propus:
— Hai să ieșim la plimbare!
Nici măcar nu am văzut satul. Eu sigur nu l-am văzut.
Și tu nu poți să te ascunzi toată viața! El s-a uitat surprins, apoi a dat din cap:
— Ai dreptate.
Hai să mergem. Sătenii începuseră deja să se obișnuiască cu ea.
Oamenii o salutau, chiar stăteau de vorbă cu Andrei, fără să-și ferească privirea sau să tragă concluzii pripite.
El a început să se relaxeze, chiar a început să glumească.
Acasă i-a spus:
— Azi am făcut pentru mine o adevărată călătorie.
Mulțumesc.
— Asta e doar începutul!
Vom mai face fapte mari! — a zâmbit Cristina.
Ea i-a luat mâinile în ale sale și el a privit-o pentru prima dată după mult timp cu sinceritate și căldură.
— Și ce spun medicii?
Există vreo șansă?
— Tot felul de prostii.
Spun: „Ridică-te și mergi.”
Dar dacă nu merge?
Dacă picioarele nu te ascultă?
Andrei a făcut un gest cu mâna și s-a retras în camera lui.
Cristina l-a urmărit cu privirea. Nu acum — dar curând va găsi o modalitate să-l ajute.
A doua zi, fata s-a dus la felcerul local.
— Bună ziua!
Mă numesc Cristina. Avem cu soțul meu… adică cu vecinul meu… o mică problemă.
Felcerul a dat din cap înțelegător.
— Știu despre cine e vorba.
Cu ce pot ajuta?
Ea a povestit totul — despre traumă, despre diagnostic, despre cum Andrei și-a pierdut speranța.
Felcerul a reflectat.
— Nu sunt specialist în domeniul acesta, dar am un prieten — medic.
Mâine merg la el. Dacă-mi aduci actele — se va consulta cu colegii lui.
Cristina a promis că va aduce tot. Și chiar a găsit actele.
Doar că acasă o aștepta o imagine înspăimântătoare — Andrei era întins pe podea, scaunul era răsturnat alături.
— Andrei!
Ce s-a întâmplat?!
El a deschis ochii, respirând greu și rapid.
— Am vrut să mă ridic… am vrut măcar o dată…
Am vrut să fiu alături de tine cu adevărat.
Dar nu am avut putere… Pur și simplu am căzut… Cristina i-a cuprins capul și l-a strâns la piept.
— Ești nebun…
Așa nu se face!
Trebuia să te antrenezi, să te pregătești… Nu să te arunci înainte cu capul.
— Cristina…
Ea l-a sărutat cu tandrețe.
— Tu ești invalid…
Iar eu sunt orfană și fostă deținută.
Și ce dacă?
Ne potrivim unul altuia. Felcerul nu a dezamăgit.
Prietenul său s-a dovedit a fi chiar medicul curant al lui Andrei.
A trimis recomandări, câteva cărți și indicații detaliate. Cristina le-a primit ca un cavaler înainte de luptă.
Uneori, Andrei obosea, se enerva, șoptea:
— De ce mi-a fost dată o asemenea fericire?
Tu ești tânără, frumoasă… Iar eu — un om stricat.
— Iar eu — o orfană, — îi răspundea ea.
— Și ce?
Suntem împreună. Asta e cel mai important.
A trecut o jumătate de an. Primul pas.
Al doilea. Apoi al treilea. Andrei învăța încet, dar sigur, să meargă din nou.
Într-o zi, a spus:
— Trebuie să merg în oraș.
Pentru o zi.
— Hai să mergem împreună! — a propus Cristina.
— Nu.
Singur. Trebuie să rezolv ceva. Inima i s-a strâns.
Soția?
Trecutul?
Ea a dat din cap în tăcere:
— Bine…
Toată ziua a plâns, și-a făcut bagajele, a decis să plece.
Nu ar fi putut rămâne aici, știind că el a plecat spre o altă viață.
Dar spre seară a auzit zgomot la poartă. A privit afară — o mașină.
Din ea a coborât Andrei cu un buchet imens de flori în mâini.
Cristina a alergat spre el. El i-a întins florile, apoi — o cutiuță mică.
— Căsătorește-te cu mine.
Azi am depus actele de divorț. Acum putem începe totul de la zero.
Doar tu și eu. Cristina s-a aruncat în brațele lui, a izbucnit în plâns de fericire.
Stăteau în pragul casei lor comune, acolo unde cândva s-au întâlnit din întâmplare.
Dar acum — pentru totdeauna.