Partea a 2-a – Continuarea poveștii — Mama crede că după ce naști ar trebui să stai o vreme la ai tăi, spuse Petru.
Alina îl privi fără să înțeleagă.
— La ai mei?
— Doar câteva luni. Până te refaci, până intri iar într-un ritm…
— Și tu?
Petru ezită.
— Eu aș rămâne aici. Am serviciul, iar mama spune că n-are rost să ne chinuim amândoi.
Alina simți cum i se strânge pieptul.
— Deci mama ta a hotărât că eu plec cu copilul, iar tu rămâi aici?
— Nu a hotărât nimeni nimic.
— Tocmai mi-ai spus planul vostru.
— Alina, nu transforma totul într-o dramă.
Ea aproape că râse.
— Sunt în luna a opta, mama ta tocmai ți-a explicat că mi-am distrus corpul făcând copilul tău, iar voi discutați unde să mă trimiteți după ce nasc. Ce parte ți se pare că dramatizez?
Petru își trecu nervos mâna prin păr.
— Mama crede că ai nevoie de ajutor.
— Mama ta a spus acum zece minute că nu vrea să aibă grijă de niciun nepot.
Petru tăcu.
— Spune adevărul, continuă Alina. Nu e vorba despre ajutor, nu?
— Ba da.
— Uită-te la mine.
El o făcu.
— Ți-e teamă că după ce nasc nu voi mai arăta ca înainte?
— Nu am spus asta.
— Dar ai gândit-o?
— Alina…
— Da sau nu?
Petru izbucni:
— Nu știu! Bine? Nu știu! Totul s-a schimbat foarte repede. Tu te-ai schimbat, viața noastră s-a schimbat, acum urmează copilul…
Alina rămase nemișcată.
Pentru prima dată, Petru spusese adevărul.
Nu era pregătit.
Dar nu copilul era problema cea mai mare.
Era faptul că, atunci când îi fusese greu, se întorsese din nou spre mama lui.
— Înțeleg, spuse Alina.
— Ce înțelegi?
— Că am așteptat ani întregi să alegi familia noastră. Iar tu încă aștepți aprobarea mamei tale.
— Nu e adevărat.
— Atunci de ce știe ea ce se va întâmpla cu mine după naștere înainte să știu eu?
Petru nu avu răspuns.
În noaptea aceea au dormit în camere separate.
A doua zi, Alina își sună mama.
Nu mai vorbiseră cu adevărat de câteva luni. Nu pentru că Elena i-ar fi făcut ceva, ci pentru că Alina se îndepărtase încet de lumea din care venise.
Îi fusese cândva rușine de hainele cusute de mama ei, de apartamentul modest și de faptul că Elena nu știa ce vin se potrivește la ce fel de mâncare.
Acum îi era rușine că asemenea lucruri îi păraseră vreodată importante.
— Mamă?
— Alina? Ce s-a întâmplat?
Atât.
Elena își dăduse seama după voce.
Alina încercă să spună că este bine.
Nu reuși.
— Pot să vin acasă?
La celălalt capăt al firului se făcu liniște.
— Fata mea, tu nu trebuie să întrebi niciodată dacă poți veni acasă.
Alina începu să plângă.
De data aceasta nu se mai opri.
Două zile mai târziu își făcea bagajul.
Petru o găsi lângă pat.
— Ce faci?
— Plec la mama.
— Din cauza unei discuții?
Alina închise fermoarul valizei.
— Nu. Din cauza anilor în care am lăsat alte persoane să hotărască ce trebuie să fac cu viața mea.
— Și cu noi ce se întâmplă?
— Nu știu.
Petru păli.
Probabil se așteptase la amenințări, lacrimi, poate la o ceartă.
Calmul ei îl speria mai tare.
— Nu poți să iei copilul și să pleci pur și simplu.
Alina se întoarse spre el.
— Copilul este încă în mine, Petru.
El coborî ochii.
— N-am vrut să sune așa.
— Știu. Problema este că multe lucruri la tine „nu vor să sune așa”, dar exact așa sunt.
Petru se apropie.
— Putem repara.
— Poate. Dar nu cât timp eu trebuie să mă lupt cu mama ta, iar tu stai între noi și te prefaci că nu alegi pe nimeni.
— Vrei să aleg între tine și mama?
— Nu.
Alina își luă geanta.
— Vreau să înțelegi singur că soția și copilul tău nu ar fi trebuit să participe niciodată la concursul ăsta.
Petru n-o opri.
Asta o duru.
Dar nu suficient cât să se întoarcă.
Elena o aștepta în fața blocului.
Purta aceeași geacă veche pe care Alina o rugase cândva să n-o îmbrace când venea în vizită la București.
Când o văzu coborând din mașină cu burta mare și ochii umflați, nu întrebă nimic.
O îmbrățișă.
— Hai acasă.
Alina își lipi obrazul de umărul ei.
Și atunci înțelese ceva ce ar fi trebuit să știe demult.
Mama ei nu fusese niciodată femeia de care trebuia să-i fie rușine.
În lunile următoare, Petru trimise câteva mesaje.
La început încercă să o convingă să se întoarcă.
Apoi se supără.
După aceea tăcu.
Irina nu o sună deloc.
Alina încetă să mai aștepte.
Cu ajutorul mamei, începu să predea câteva ore de dans copiilor din oraș. Nu era viața spectaculoasă pe care familia lui Petru o imaginase pentru ea.
Dar era viața ei.
Pentru prima dată după mulți ani, mânca atunci când îi era foame fără să audă o voce întrebând-o câte calorii are în farfurie.
Se privea în oglindă fără să-și măsoare talia.
Iar când se apropie ziua nașterii, frica ei nu mai avea nicio legătură cu felul în care va arăta după.
Maria veni pe lume într-o dimineață de primăvară.
Nașterea fusese grea, iar Alina era epuizată.
Dar când asistenta îi așeză fetița la piept, toate vocile care îi spuseseră ani întregi ce trebuia să fie amuțiră.
Maria era acolo.
Atât conta.
Petru nu venise.
Alina îi trimisese un singur mesaj.
„S-a născut Maria. Este sănătoasă.”
Răspunsul venise după câteva ore.
„Mă bucur. Aveți grijă de voi.”
Alina citise mesajul de două ori.
Apoi pusese telefonul deoparte.
Nu avea să-l roage să fie tată.
Trecură lunile.
Corpul ei nu reveni miraculos la forma de dinainte.
Slăbi treptat, dar rămase mai plină. Șoldurile îi erau diferite, abdomenul nu mai era perfect plat, iar pe piele rămăseseră semne ale sarcinii.
Într-o altă viață, fiecare dintre ele ar fi speriat-o.
Acum, când Maria adormea cu obrazul lipit de pieptul ei, Alina nu se mai întreba dacă Irina ar considera-o suficient de frumoasă.
Nu mai avea nevoie de aprobarea ei.
Aproape un an mai târziu, Alina stătea în bucătăria mamei și îi dădea Mariei iaurt cu lingurița când telefonul sună.
Număr necunoscut.
— Alo?
Câteva secunde nu răspunse nimeni.
Apoi auzi vocea.
— Alina… sunt eu.
Mâna îi rămase suspendată.
Petru.
— Ce vrei?
— Să vorbim.
— Vorbim.
— Nu la telefon.
Alina privi spre Maria.
Fetița bătea fericită cu palma în măsuță.
— De ce acum?
Petru inspiră adânc.
— Pentru că mi-a luat prea mult să înțeleg ce am făcut.
Alina nu spuse nimic.
— Am fost un laș, continuă el. Am lăsat-o pe mama să vorbească despre tine de parcă erai un obiect. Și când trebuia să fiu lângă tine, am ales varianta cea mai ușoară.
— Ai ales să nu alegi.
— Da.
Pentru prima dată, Petru nu încerca să se apere.
— Nu-ți cer să mă primești înapoi, spuse el. Dar vreau să-mi cunosc fiica.
Alina simți furia veche ridicându-se în ea.
— Ai avut un an.
— Știu.
— Ai știut când s-a născut.
— Știu.
— Și unde ai fost?
Petru tăcu.
— Mi-a fost rușine, spuse în cele din urmă. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât mi-era mai greu să vin. Știu că nu este o scuză.
— Nu este.
— Pot măcar să încerc?
Alina se uită la fetița ei.
Maria nu avea nicio vină pentru slăbiciunea tatălui ei.
Dar nici Alina nu mai era dispusă să se sacrifice pentru ca Petru să se simtă mai bine.
— O poți cunoaște.
Petru expiră tremurat.
— Mulțumesc.
— N-am terminat.
Tăcu.
— Dacă vrei să faci parte din viața Mariei, începi prin a-i respecta mama. Nu există comentarii despre corpul meu. Nu există decizii luate împreună cu mama ta despre copilul meu. Nu există dispariții când lucrurile devin grele.
— Înțeleg.
— Și încă ceva. Faptul că îți permit să fii tatăl ei nu înseamnă că te-am primit înapoi ca soț.
Pauză.
— Înțeleg și asta.
Pentru prima dată, Alina îl crezu.
Nu pentru că avea încredere în promisiunea lui.
Ci pentru că nu mai depindea de ea.
După ce închise, Elena intră în bucătărie.
— Cine era?
Alina se uită la Maria.
— Tatăl ei.
Mama ei nu întrebă dacă se împacă.
Nu-i spuse ce să facă.
Doar îi puse o mână pe umăr.
Exact asta făcea diferența.
Alina se ridică și trecu prin fața oglinzii din hol.
Se opri.
Femeia din oglindă nu mai avea trupul fetei de douăzeci și unu de ani pe care Petru o prezentase cândva familiei cu atâta mândrie.
Era mai plină.
Era mamă.
Avea urme pe piele, nopți nedormite în privire și un copil care o striga din bucătărie.
Dar nu se mai simțea un manechin expus într-o vitrină.
Nu-și stricase corpul.
Nu-și stricase viața.
Doar încetase să trăiască pentru oamenii care o iubeau numai atât timp cât rămânea femeia pe care voiau ei s-o vadă.
Iar dacă Petru voia să se întoarcă în viața lor, de data aceasta nu Alina avea să demonstreze că este suficient de bună pentru familia lui.
El avea să demonstreze că este suficient de bun pentru a lor.