Partea 2-a, continuarea poveștii Cheile. Erau în buzunar. Se uită spre balcon.
Leonard era întors cu spatele. Simona se ridică încet.
Avea poate câteva secunde. Și știa că, dacă nu reușea acum, nu știa când va mai avea o asemenea șansă…
Simona se ridică încet. Leonard era încă pe balcon, cu spatele la ea, vorbind la telefon.
— Da, descărcați tot lângă poartă. Ajungem imediat…
Paltonul lui era la câțiva pași.
Simona înaintă fără zgomot și băgă mâna în buzunar.
Degetele atinseră metalul rece.
Cheile.
Le strânse în palmă și porni spre ușă.
Prima încuietoare.
Clic.
A doua.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât cheia îi alunecă aproape dintre degete.
— Simona!
Vocea lui Leonard răsună din spate.
Nu se întoarse.
Deschise ușa și ieși pe palier.
— Oprește-te!
Simona coborî câteva trepte, dar ușa apartamentului vecin se deschise chiar atunci.
Doamna Mariana, vecina de palier, apăru în halat.
— Simona? Ce s-a întâmplat?
— Vă rog… sunați la poliție.
Femeia se uită la ea și înțelese imediat că nu era o simplă ceartă între soți.
Leonard apăru în ușă.
— Nu vă băgați, doamnă Mariana. Soția mea e nervoasă.
— M-a încuiat în casă! spuse Simona. Mi-a luat cheile și mi-a blocat cardul.
— Hai înăuntru și discutăm.
— Nu.
Era un cuvânt simplu.
Dar Simona nu-și amintea când îl rostise ultima dată fără să se teamă de reacția lui.
— Nu mă mai întorc acolo cu tine.
Leonard își schimbă imediat tonul.
— Simo, faci o scenă degeaba. Am vrut doar să te liniștești.
— Ai încuiat ușa.
— Pentru că erai furioasă.
— Exact. Eram furioasă. Și aveam dreptul să plec.
Vecina o trase ușor în apartamentul ei și închise ușa.
Simona se așeză pe primul scaun.
Abia atunci începu să tremure.
*
Când sosiră polițiștii, Leonard devenise din nou bărbatul calm și rezonabil pe care îl cunoștea toată lumea.
Vorbea politicos.
Explica.
Minimaliza.
Spunea că fusese „o neînțelegere între soți”, că Simona se enervase din cauza concediului și că el doar încercase să evite o ceartă mai mare.
Simona îl asculta și simțea că, pentru prima dată, vede limpede un mecanism pe care îl trăise ani întregi.
Leonard lua orice făcea și găsea o explicație prin care vina ajungea tot la ea.
Dacă protesta, era isterică.
Dacă voia ceva pentru ea, era egoistă.
Dacă nu era de acord cu el, „nu gândea rațional”.
Iar dacă încerca să plece, trebuia împiedicată pentru propriul bine.
Simona le povesti polițiștilor tot.
Despre bani.
Despre chei.
Despre card.
Despre faptul că fusese încuiată în apartament împotriva voinței sale.
Vecina confirmă starea în care o găsise.
Înainte să plece, Leonard se uită lung la Simona.
Probabil se aștepta ca ea să cedeze.
Așa făcuse de multe ori.
De data aceasta nu se întâmplă.
*
Simona nu mai rămase în apartament.
În aceeași zi, Clara, cea mai bună prietenă a ei, veni să o ia.
Pe drum, Simona stătea cu geanta în brațe și privea Bucureștiul pe geamul mașinii.
— De ce nu mi-ai spus nimic? întrebă Clara.
— Pentru că nici eu nu înțelegeam ce se întâmplă.
— Cum să nu înțelegi?
Simona tăcu câteva secunde.
— Nu a început așa.
La început fusese câte o observație.
„Rochia asta e prea scurtă.”
„De ce trebuie să ieși cu prietenele dacă suntem căsătoriți?”
„Lasă cardul la mine, mă pricep mai bine la bani.”
Apoi Leonard începuse să ia tot mai multe decizii singur.
Unde mergeau.
Ce cumpărau.
Cât cheltuiau.
Când o vizitau pe mama lui.
Simona cedase de fiecare dată câte puțin, doar ca să fie liniște.
Până când, într-o dimineață, descoperise că nu mai putea nici măcar să deschidă ușa propriei case.
— Credeam că într-o căsnicie trebuie să mai lași de la tine, șopti ea.
Clara îi strânse mâna.
— Să faci compromisuri nu înseamnă să dispari.
Cuvintele acelea rămaseră cu Simona mult timp.
*
În zilele următoare, Leonard începu să-i trimită mesaje.
La început era furios.
Apoi tonul se schimbă.
„Hai să nu distrugem atâția ani pentru o ceartă.”
„Am exagerat amândoi.”
„Mama plânge din cauza ta.”
După aceea veniră scuzele.
Promisiunile.
Spunea că va returna banii, că vor merge în concediu, că nu se va mai amesteca niciodată în alegerile ei.
Simona aproape că răspunse într-o seară.
Ținea telefonul în mână și recitea mesajele.
Apoi privirea îi căzu pe valiza fucsia.
Clara o adusese din apartament împreună cu câteva dintre lucrurile ei.
Simona își aminti hainele aruncate pe podea.
Dar mai ales își aminti sunetul celor două încuietori.
Clic.
Clic.
Șterse mesajul fără să răspundă.
*
Următoarele săptămâni nu fură ușoare.
Simona își separă finanțele, își schimbă parolele și începu demersurile pentru despărțire.
Descoperi atunci și ceva ce o înfurie aproape la fel de mult ca anularea concediului.
Leonard nu folosise toți cei douăzeci de mii de lei pentru gardul mamei lui.
O parte din bani rămăseseră într-un cont pe care îl controla doar el.
Gardul fusese doar justificarea.
Problema adevărată fusese alta.
Leonard considerase că avea dreptul să decidă ce se întâmpla cu banii lor și, mai ales, cu viața ei.
Când Simona ceru oficial partea care îi aparținea, el încercă din nou să negocieze.
— Chiar vrei să arunci o căsnicie pentru niște bani și un concediu?
Simona îl privi calm.
— Nu plec din cauza concediului.
— Atunci din cauza a ce?
— Din cauza faptului că ai crezut că poți să mă încui într-o casă până când sunt de acord cu tine.
Leonard nu mai avu nimic de spus.
*
După aproape două luni, Simona își închirie o garsonieră luminoasă.
Nu era mare.
Nu avea mobilier scump și nici balconul pe care îl avusese în vechiul apartament.
Dar cheia era numai a ei.
În prima seară își puse-o pe masa din bucătărie și o privi câteva secunde.
Un obiect banal.
Totuși, pentru ea însemna mai mult decât ar fi crezut vreodată.
Într-o vineri, Clara veni în vizită cu două pahare de cafea.
— Apropo, ce faci cu concediul?
Simona râse.
— Care concediu?
— Ai încă zile libere. Și ai recuperat o parte din bani.
— Nu știu.
Clara scoase telefonul.
— Grecia?
Simona clătină din cap.
— Nu.
— Turcia?
— Nu.
— Atunci?
Simona se gândi câteva clipe.
— Vreau undeva în România. Undeva unde să aud marea dimineața.
Două săptămâni mai târziu, cobora din mașină în fața unei pensiuni mici de pe litoral.
Venise singură.
Pentru prima dată în viața ei.
În cameră își deschise valiza fucsia și începu să scoată hainele.
Aceleași rochii.
Aceeași pălărie.
Același costum de baie pe care Leonard îl aruncase pe podea.
De data aceasta, nimeni nu-i mai spunea unde trebuia să meargă.
Dimineața următoare se trezi devreme.
Coborî pe plajă și merse desculță până aproape de apă.
Soarele abia răsărea.
Simona rămase acolo mult timp, ascultând valurile.
Telefonul vibră.
Un mesaj de la Leonard.
„Mai putem repara lucrurile.”
Îl privi câteva secunde.
Apoi îl șterse.
Nu simți triumf.
Nici răzbunare.
Doar liniște.
Ridică ochii spre mare.
Cu două luni înainte, Leonard îi spusese că marea nu pleacă nicăieri.
Avusese dreptate într-o singură privință.
Marea fusese tot acolo.
Dar Simona aproape că uitase că și ea avea dreptul să ajungă la ea.
Își scoase sandalele și păși în apă.
Era rece.
Zâmbi.
Concediul pe care Leonard încercase să i-l ia devenise, până la urmă, începutul unei vieți în care nimeni nu mai hotăra în locul ei.