Dar în clipa în care băiețelul nostru de cinci ani a alergat spre mine strigând:
— Mamă!
fostul meu soț a pălit de parcă ar fi văzut o fantomă.
Am scos în tăcere scrisoarea pe care o păstrasem încă de la divorț.
Și abia atunci a înțeles ce secret teribil îi ascunsese propria mamă în toți acești ani.
— Băiatul acela are exact privirea ta, Alexandru… Și tocmai i-a spus „mamă” fostei tale soții.
Victoria rostise cuvintele aproape în șoaptă.
Iahtul cu motor se îndepărta încet de pontonul de pe Dunăre, pornind într-o croazieră privată de două zile. Pe oaspeți îi așteptau o cină pregătită de un chef, muzică pe puntea superioară și o noapte în cabine spațioase, cu ferestre panoramice.
Alexandru Vasilescu, proprietarul în vârstă de 36 de ani al unei rețele de hoteluri boutique din București și Brașov, strânse atât de tare paharul cu whisky încât i se albiseră degetele.
Cu cinci ani în urmă divorțase oficial de Elena.
Căsnicia lor se destrămase după luni întregi de certuri epuizante, tăceri reci și suspiciuni pe care nimeni nu le explicase vreodată până la capăt.
Elena semnase actele de divorț fără să ceară bani, o parte din afacere sau apartamentul lor.
Își strânsese lucrurile.
Își schimbase numărul.
Și aproape dispăruse din viața lui.
Alexandru hotărâse atunci că ea pur și simplu dorise să plece.
Gândul acesta îl distrusese.
Așa că făcuse ceea ce știa cel mai bine.
Muncise.
Își extinsese afacerea hotelieră.
Deschisese încă două hoteluri.
Intrase și în domeniul restaurantelor.
Aproape că nu mai trecea pe acasă.
Iar în tot acest timp, lângă el rămăsese Victoria Roman — fosta lui asistentă executivă, care la început îl sprijinise după divorț, apoi devenise o prietenă apropiată, iar un an mai târziu, femeia cu care începuse să locuiască.
Tocmai această călătorie trebuia să fie una specială pentru ei.
De câteva săptămâni, Victoria îi sugera că după patru ani de relație venise timpul să decidă ce urma pentru ei.
Rezervase chiar ea o masă separată pe puntea superioară.
Comandase o cină la apus.
Își luase inclusiv o rochie de culoarea șampaniei, păstrată pentru „o seară specială”.
Victoria era aproape convinsă că Alexandru avea s-o ceară în căsătorie.
El nu-i promisese nimic.
Dar nici nu-i spulberase așteptările.
Pentru amândoi, călătoria trebuia să închidă definitiv ușa trecutului.
Numai că imediat după ce urcaseră la bord, din difuzoare se auzise o voce calmă de femeie:
— Bun venit la bord. Mă numesc Elena Vasilescu și sunt responsabila serviciului pentru oaspeți în această croazieră. Vă doresc o călătorie plăcută.
Alexandru recunoscuse vocea înainte ca mintea lui să proceseze numele.
Încremenise.
Victoria îi spunea ceva.
El nu auzea.
— Scuză-mă, murmură și coborî de pe puntea superioară.
Fără să explice unde merge.
O găsi pe Elena pe coridorul punții inferioare.
Uniformă bleumarin.
Părul prins impecabil.
La gât, un lănțișor subțire de argint.
Era diferită.
Cu cinci ani în urmă, Elena plângea aproape zilnic.
Slăbise.
Nu dormea.
Tresărea la fiecare notificare de pe telefon.
Acum, în fața lui stătea o femeie calmă și sigură pe ea.
Mai puternică.
Mai matură.
Surprinzător de frumoasă.
Și teribil de îndepărtată.
Era pe punctul să-i rostească numele.
— Elena…
Dar pe coridor se auziră pași mici și grăbiți.
Un băiețel de aproximativ cinci ani apăru de după colț.
— Mamă!
Elena se aplecă imediat.
Copilul îi sări în brațe.
Ea îl strânse la piept.
— Max, te-am rugat să nu alergi pe coridor.
— N-am alergat.
— Te-am văzut.
— Am alergat doar puțin.
Elena râse.
Alexandru nu-și putea desprinde privirea de la copil.
Băiatul avea părul închis la culoare.
Ochii cenușii.
O gropiță mică în obrazul stâng.
Exact ca Alexandru.
Și mai avea un obicei.
Când se simți stingherit de prezența bărbatului necunoscut, își mușcă ușor buza de jos.
Alexandru făcea același lucru încă din copilărie.
Elena se ridică.
Îi observă privirea.
Zâmbetul îi dispăru.
— El este Max, spuse ea.
Vocea îi era joasă.
— Fiul tău?
— Da.
Alexandru simți cum îi îngheață tot corpul.
— Câți ani are?
Elena tăcu câteva secunde.
Lungi.
Insuportabile.
— Cinci.
Aerul parcă dispăruse din coridor.
Alexandru făcu un pas spre ea.
— Cinci?
— Da.
— Când este ziua lui?
— Alexandru…
— Când?
Elena îi spuse data.
Calculă repede.
Apoi uită să mai respire.
Max se născuse la șapte luni și jumătate după divorțul lor.
— Cine este tatăl lui?
Elena păli.
Chiar atunci apăru Victoria.
Îl luă pe Alexandru de braț.
— Iubitule, toată lumea ne așteaptă sus.
El nu se mișcă.
Victoria privi copilul.
Apoi pe Alexandru.
Și degetele ei își slăbiră încet strânsoarea.
Max scăpă un avion mic de jucărie.
Alexandru se aplecă instinctiv și îl ridică
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine