Pe când Maria și Mihai se aflau în proces de divorț, el, bărbat avut din Chișinău, a decis să-i lase drept parte la partaj o fermă părăsită din apropierea satului Leordeni, undeva la marginea codrilor. Credea că astfel îi dă o povară, nu o avere. Însă, peste doar un an, avea să fie martorul unei întorsături neașteptate.
Mihai, știi bine că nu am ce face cu tine aici, nu-i așa? i-a spus Maria, privindu-l drept în ochi. Mai bine întoarce-te la Chișinău, locul tău nu e aici.
Despre ce oraș vorbești? oftă el, cu aer plictisit. Trădarea celui alături de care își făurise speranțele o lăsase fără vlagă. Porniseră împreună de la zero, vânduseră un apartament din sectorul Botanica, investind tot ce au avut într-o mică afacere de familie. Din partea lui Mihai venise doar o garsonieră modestă, dar mintea și munca Mariei au pus bazele succesului. Pentru ani buni au dus-o greu, cu chirii și lipsuri, dar până la urmă și-au găsit echilibrul.
Trecerea timpului l-a schimbat pe Mihai, făcându-l să se poarte ca un stăpân. Cu iscusință, a trecut toate bunurile pe numele său, astfel încât la divorț Maria să nu primească mai nimic. Iar când totul era pus la adăpost, a cerut divorțul.
Ți se pare drept acest lucru, Mihai? l-a întrebat Maria, cu vocea stinsă, dar fermă.
Ridicând din umeri, el răspunse sec:
Să nu mai repetăm aceleași discuții. De mult nu ai mai adus nimic valoros în casă. Tot eu sunt cel care muncește, tu nu faci nimic.
Tu însuți mi-ai spus să mă liniștesc, să mă ocup de sănătatea mea, îi răspunse liniștită Maria.
Mihai își pierdu răbdarea.
Gata cu vorbele goale! Ți-amintești de ferma aia pe care am moștenit-o de la moș Ilie, fostul meu șef? Nu valorează nimic și e la marginea lumii. Poți s-o ai, dacă nu-ți place, nu primești nimic.
Maria știa ce urmărea el, după doisprezece ani petrecuți împreună. Totul pentru a scăpa de ea cu mâinile curate.
E bine. Vreau doar să fie trecută oficial pe numele meu, așa e corect, a răspuns ea calmă.
Fără probleme. Oricum economisesc la impozite, râse Mihai, cu dispreț.
Maria n-a mai zis nimic. Și-a strâns ce avea mai de preț, a închis ușa în urma ei și s-a mutat temporar la o pensiune, hotărâtă să o ia de la capăt, indiferent cât de pustiu ar fi terenul acela. Era conștientă că va trebui să lupte, dar gândul că își va reclădi propria viață îi dădea speranță.
Când a încărcat strictul necesar în mașină, a lăsat restul lucrurilor lui Mihai și noii lui prietene, Angela, întâlnită de câteva ori o femeie mai degrabă mândră decât pricepută.
Cu un zâmbet batjocoritor, Mihai i-a întins actele:
Baftă multă!
La fel, Mihai, a răspuns Maria, fără să-l mai privească.
Să nu uiți să-mi trimiți o fotografie cu găinile, a glumit el, aruncând o privire superioară.
Maria nu i-a răspuns și a pornit. Pe drum, privindu-și satul din oglinda retrovizoare, lacrimile i-au scăldat obrajii, până când a simțit o bătaie ușoară în geam.
Ești bine, copilă? Eu și soțul meu te observăm de ceva timp aici, a întrebat-o blând o bătrână.
Abia atunci Maria a realizat că a oprit lângă stația de autobuz din sat.
Da, mulțumesc, doar că am avut o zi grea.
Femeia a dat din cap compătimitor:
De la spital venim. O vecină de-a noastră zace acolo, nimeni nu o mai vizitează. Mergi spre Orhei?
Orhei? Acolo-i ferma…
Da, cine să mai îngrijească locul acela? Proprietarul a murit, animalele abia mai sunt hrănite; doar câțiva localnici le mai dau ceva din milă.
Maria a zâmbit:
Ce coincidență, chiar acolo mă duc. Poftiți, vă duc cu mașina.
Bătrâna s-a urcat în față, alături de Maria, iar bărbatul ei, domnul Alexandru, s-a așezat în spate.
Eu sunt Maria, s-a prezentat şoferiţa.
Eu sunt Paraschiva Dumitru, iar acesta-i bărbatul meu, Alexandru, răspunse bătrâna, cu glas blând.
Pe drum, Paraschiva i-a povestit Mariei despre necazurile fermei, despre cum oamenii fuseseră cinstiți pe vremuri, cum erau câteva vaci fără stăpân și că magazia de cereale stătea să cadă. Ajunși acolo, Maria a văzut cu ochii ei: doar un grajd dărăpănat și douăzeci de vaci slabe. Dar sufletul ei simțea că acolo va reîncepe.
Un an mai târziu, Maria își veghea ferma cu ochii strălucind de mândrie: avea acum optzeci de vaci ce pășteau libere prin poieni; transformase, din puținul avut, terenul uitat de lume într-o gospodărie vrednică de invidiat. Vânduse bijuteriile rămase de la mama ei ca să cumpere sămânță și furaje, și pusese ultimul leu moldovenesc în afacere. Dar rodul muncii era pe măsură: laptele și brânza ajungeau în piețele din Ungheni, Soroca, până la Chișinău.
Într-o zi, o tânără din sat, Dumitra, i-a adus un ziar cu un anunț privind vânzarea unor camioane frigorifice la prețuri bune. Maria a recunoscut imediat numărul era firma lui Mihai. Cu inima ușoară, i-a cerut Dumitrei să negocieze, oferind cu 5% mai mult decât prețul cerut, dacă mașinile nu vor fi arătate altcuiva.
Când Maria a venit să vadă camioanele, Mihai n-a putut să-și ascundă uimirea.
Chiar le cumperi? întrebă el bâlbâit.
Da, pentru ferma ta pe care o credeai o povară. Acum am nevoie de ele, pentru că afacerea merge foarte bine, i-a spus Maria, calmă și sigură pe ea.
Mihai rămase fără cuvinte, privind cum trecutul pe care-l crezuse încheiat îi dădea lecții amare.
Viața Mariei însă nu se oprise aici. Și-a găsit liniștea alături de Petru, un tânăr crescut la sat, om priceput, care a ajutat-o să modernizeze ferma. Împreună au sărbătorit, la un pahar de vin, botezul fetiței lor, pe când Mihai stătea retras, fără să mai recunoască lumea din jur.
Morala? Nimeni nu poate să-ți răpească puterea de a o lua de la început, dacă ai în tine curaj, hărnicie și inimă deschisă. Poți pierde totul, iar mâine să zidești mai mult decât ai visat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.