Elena nu și-a făcut cruce.
Nu s-a speriat.
A împins banii mai aproape de nea Vasile.
— Faceți actele.
Bărbatul a mai oftat o dată, lung, apoi a strâns bancnotele. Le-a numărat, deși știa bine cât sunt.
O oră mai târziu, Elena urca dealul cu o cheie ruginită în palmă.
Fiecare pas era un efort. Pământul crăpat scârțâia sub tălpile ei. Vântul sufla uscat, tăios.
Când a ajuns sus, a văzut casa.
Mică. Strâmbă. Cu acoperișul lăsat într-o parte și geamuri fără sticlă. Ușa atârna într-o singură balama.
Nu era casă.
Era un sfârșit.
Elena a împins ușa. Lemnul a scârțâit lung, ca un oftat.
Înăuntru mirosea a praf și a pământ umed. O sobă veche într-un colț. O masă ruptă. Un pat de fier fără saltea.
A închis ușa în urma ei.
— Aici, a șoptit.
Și pentru prima dată după mult timp, nu a simțit milă. Nici rușine.
Doar liniște.
În zilele care au urmat, a făcut puțin câte puțin. A măturat. A scos cioburile. A astupat găuri cu cârpe vechi. A cerut de la vecini o saltea uzată și o pătură groasă.
Oamenii o priveau de jos, din sat.
Unii clătinau din cap.
Alții șușoteau că „nebuna de pe deal” și-a găsit locul.
Dar Elena, cu fiecare colț curățat, simțea ceva ciudat.
Respira puțin mai adânc.
Noaptea, când vântul bătea, casa nu mai părea amenințătoare. Doar veche.
Într-o dimineață, s-a trezit fără durerea aceea sfâșietoare din piept.
A stat nemișcată, așteptând să revină.
Nu a revenit.
A pus asta pe seama unei zile mai bune. Un cadou înainte de sfârșit.
Dar zilele bune au continuat.
A început să iasă afară. Să stea la soare. Să vorbească singură cu pământul. A curățat o bucată mică de grădină și a aruncat câteva semințe de ceapă primite de la o vecină.
Mâinile îi tremurau mai puțin.
Într-o săptămână, a coborât în sat fără să se oprească din zece în zece pași.
Nea Vasile a rămas cu gura căscată când a văzut-o.
— Doamnă Elena… arătați… altfel.
Și chiar arăta.
Obrajii îi aveau puțină culoare. Ochii nu mai erau stinși.
După o lună, s-a dus la control la spitalul județean, mai mult ca să închidă un capitol.
Doctorul a privit analizele de două ori.
Apoi a mai cerut încă unele.
— Doamnă Ionescu… a spus el încet. Ceva nu se potrivește.
Tumora se micșorase.
Nu dispăruse complet. Dar nu mai era condamnarea sigură de acum o lună.
— E… rar, a bâiguit medicul. Foarte rar.
Elena a zâmbit.
Nu era miracolul casei.
Nu erau spirite.
Era liniștea.
Era faptul că, pentru prima dată, nu mai aștepta moartea.
Aștepta răsăritul.
S-a întors pe Dealul Speranței în aceeași zi.
Casa nu mai era un sfârșit.
Era începutul.
În primăvară, grădina a înverzit.
Oamenii din sat au început să urce. Mai întâi din curiozitate. Apoi ca să o ajute.
Casa de 50 de lei s-a umplut de râsete, de ceai cald și de viață.
Iar Elena, femeia care venise să moară, a rămas să trăiască.
Pentru că uneori, când pierzi tot, câștigi liniștea.
Și liniștea vindecă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.