Farurile au luminat gardul înalt al vilei, iar motorul s-a oprit cu un sunet grav, puternic.
În salon s-a făcut o liniște ciudată.
Doamna Mariana a strâns buzele.
— Ce-i asta? a șoptit Raluca, apropiindu-se de geam.
Andreea nu s-a mișcat. Pentru prima dată în trei ani, nu mai tremura.
Poarta s-a deschis încet. Un bărbat în costum închis la culoare a coborât primul. Apoi altul. Și abia după ei, din spatele mașinii negre, a coborât un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul grizonat și spatele drept.
Nu purta salopetă de mecanic.
Purta un costum croit perfect.
Pantofi lustruiți.
Și o privire care nu cerea voie nimănui.
Ușa vilei s-a deschis larg, iar unul dintre angajați a rămas blocat când l-a văzut.
— Bună seara, a spus bărbatul calm. O caut pe fiica mea.
Andreea s-a ridicat încet de la masă.
— Tată.
Vocea i s-a frânt, dar nu de slăbiciune. De ușurare.
Mihai s-a întors brusc. Domnul Vasile s-a încruntat.
— Cred că e o neînțelegere, a intervenit avocatul.
Bărbatul a pășit în salon fără grabă, privindu-i pe fiecare în ochi.
— Nu e nicio neînțelegere. Am primit mesajul fiicei mele. Și, din câte am înțeles, încercați să o lăsați fără nimic.
A aruncat o privire peste hârtii.
— Interesant.
A scos din servietă un dosar gros.
— Știți, domnule Ionescu, firma dumneavoastră de construcții a supraviețuit în ultimii doi ani datorită unei investiții discrete. 3 milioane de euro. Adică aproape 15 milioane de lei.
Liniște.
Doamna Mariana a pălit.
— Investiție făcută printr-un fond. Fond care îmi aparține.
Avocatul a încremenit.
— Nu… nu se poate…
— Ba se poate. Și, conform contractului, dacă imaginea investitorului este afectată de un scandal public, finanțarea se retrage imediat. Cu penalități.
A închis dosarul.
— Penalități care ajung la încă 5 milioane de lei.
Domnul Vasile s-a sprijinit de masă.
— Ce vreți?
Bărbatul l-a privit drept în ochi.
— Dreptate pentru fiica mea.
Andreea simțea cum anii de umilință se desprind de pe umerii ei.
Mihai s-a apropiat.
— Andreea… putem discuta…
Ea l-a oprit cu o privire.
— Acum vrei să vorbești?
Vocea ei nu mai tremura.
— Trei ani m-ai lăsat să fiu jignită la masa asta. Trei ani ai tăcut.
Și-a luat hârtiile de divorț și le-a rupt în două.
Sunetul hârtiei sfâșiate a răsunat în salon ca o palmă.
— Nu plec cu nimic. Plec cu tot ce mi se cuvine.
Avocatul a înghițit în sec.
În mai puțin de o oră, s-a redactat un nou acord.
Andreea primea partea ei corectă din bunuri, un apartament în București și 2 milioane de lei despăgubire.
Fără minciuni.
Fără acuzații.
Fără mizerii.
Când a ieșit din vilă, aerul nopții i s-a părut mai curat ca niciodată.
Tatăl ei a pus o mână pe umărul ei.
— Îmi pare rău că ai vrut să te descurci singură.
Andreea a zâmbit printre lacrimi.
— Trebuia să învăț.
A privit vila luminată în spate.
Nu mai simțea rușine.
Nu mai simțea frică.
Doar liniște.
Uneori, cei care te cred slab pentru că taci uită un lucru simplu: nu toți cei care merg pe jos sunt săraci. Și nu toți cei care îndură sunt neputincioși.
În noaptea aceea, Andreea nu a câștigat doar bani.
Și-a recâștigat numele.
Demnitatea.
Și viața.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.