Această taină este inacceptabil de crudă.
Tiberiu Gabrielescu stătea nemișcat lângă fereastra apartamentului său din centrul Sibiului, privind clădirile cenușii, deși mintea îi rătăcea departe, într-o încăpere mică dintr-un vechi conac, unde Clara Marin zăcea sleită de puteri, abia mai distingând lumina zilei. Inima soțului era strânsă ca într-o menghină: ultimele săptămâni din viața femeii pe care o iubise fără rezerve îl sfâșiau cu o durere pentru care nu exista alinare. Medicii vorbiseră răspicat despre inevitabil, iar nici măcar procedurile experimentale din Elveția nu aduseseră vreo rază de speranță. Tiberiu încercase tot ce era posibil — terapii cu celule stem, tehnologii biologice rare, tratamente considerate de vârf. Nimic nu funcționase. Apoi, întâmplător, dăduse peste un ziar vechi, cu un articol decupat despre vindecări miraculoase petrecute la Drăgășani. „O tămăduitoare de 95 de ani a salvat o femeie declarată fără șanse de medicină”, anunța titlul.
Îndoiala aproape că nu exista. Dacă știința ajunsese la capăt de drum, atunci singura cale rămasă era miracolul. Mama lui îl privise cu neîncredere, clătinând din cap: „Vrăjitoare, descântătoare… povești pentru naivi”. Dar pentru Tiberiu nu mai conta nimic altceva — o singură certitudine îi ardea în piept: Clara trebuia să trăiască.
Drumul spre Drăgășani se dovedi anevoios. Pădurea de toamnă, cu frunziș galben și poteci îmbibate de ploaie, răspândea o neliniște de basm întunecat. Câțiva localnici tăcuți i-au arătat, în cele din urmă, o casă cu obloane albastre, în spatele căreia locuia Sanda Dănescu. Cu fiecare pas, Tiberiu avea senzația apăsătoare că este urmărit, iar neliniștea îi creștea fără să-și poată explica de ce.
Locuința era mică și simplă, însă în interior domnea o liniște neobișnuită, amestecată cu un sentiment de forță nevăzută. Sanda l-a întâmpinat fără introduceri inutile: părul argintiu, privirea pătrunzătoare, de parcă i-ar fi citit sufletul, și o voce capabilă să aprindă speranță chiar și în cea mai adâncă beznă. Știa numele Gabrielescu, cunoștea istoria familiei. „O pot ajuta pe soția dumneavoastră, dar să nu credeți că prețul se măsoară în bani”, i-a spus, fixându-l fără să clipească.
Întors la conac, Tiberiu era mistuit de teamă. Clara respira sacadat, pierdută între veghe și inconștiență, cu pielea lividă. Sanda s-a apropiat în tăcere și și-a așezat palmele pe abdomenul femeii, iar pentru o clipă întreaga încăpere a părut cuprinsă de o liniște stranie, ca și cum aerul însuși și-ar fi ținut respirația.
Liniștea s-a adunat în jurul lor ca o pâclă densă, de parcă secundele se blocaseră în loc. Dintr-odată, Sanda Dănescu s-a retras brusc, ca arsă, iar trăsăturile i s-au strâns sub o spaimă greu de ascuns. „Nu… asta nu se poate”, a murmurat ea, cu vocea frântă, tremurând. Cei prezenți au simțit fiorul rece coborându-le pe șira spinării.
Tiberiu Gabrielescu o privea îngrozit, cu inima bătându-i năvalnic, gata să-i spargă pieptul. „Ce se întâmplă?” a întrebat aproape fără glas. Sanda a clătinat din cap, refuzând să răspundă, ca și cum adevărul ar fi fost prea periculos rostit. Atunci, Tiberiu a înțeles că nu era vorba despre o simplă suferință trupească. Ceva vechi, ascuns în straturi de timp, se trezise, iar frica din ochii femeii care vindecase o viață întreagă spunea totul.
În aer plutea presimțirea unei taine care, odată dezvăluită, avea să răstoarne tot ce știa despre viață, iubire și moarte.
După reacția Sandei, tăcerea a devenit apăsătoare. Tiberiu stătea nemișcat, cu pumnii strânși, iar bătaia inimii sale părea să răsune în pereții conacului. „Ce înseamnă ‘nu se poate’?” a rostit în cele din urmă, printre dinți. Femeia l-a privit neliniștită, de parcă se temea să nu sfărâme un echilibru fragil.
„Clara…” a început ea încet. „Trupul ei poartă urme… nu doar ale bolii. E ceva străvechi. O forță pe care am mai întâlnit-o o singură dată în viață. Este legată de trecutul neamului tău.”
Lumea lui Tiberiu s-a clătinat. Își crezuse familia una obișnuită, fără umbre sau legende. Acum, vorbele acestei femei îl străpungeau până în adânc, făcându-l să se îndoiască de tot ce considerase real.
Sanda i-a cerut să se dea la o parte și să închidă ochii, apoi a început să murmure sunete stranii, ca o rugă veche, într-o limbă necunoscută. Camera s-a umplut de miresme de plante, de pădure umedă și pământ reavăn. Respirația Clarei Marin s-a liniștit, însă ochii i s-au deschis larg, iar chipul i s-a contorsionat de durere, ca și cum ceva adormit se trezea înlăuntrul ei.
„Este legată de strămoși”, a continuat Sanda, abia auzită. „Există un secret pe care mulți au încercat să-l șteargă din memorie, iar neamul tău îl poartă mai departe, revenind o singură dată într-un ciclu al sorții.”
…al neputinței. Dacă trecutul nu este îndreptat, nici medicina, nici presupusele minuni nu mai au vreo putere. Pot interveni, dar prețul va fi total.”
Un fior rece i-a străbătut lui Tiberiu Gabrielescu șira spinării, iar pielea i s-a umezit de sudoare. „Orice… absolut orice”, a izbucnit el, cu vocea frântă. „Spuneți-mi doar ce trebuie să fac!”
Sanda Dănescu și-a lăsat mâinile să cadă pe lângă trup și l-a privit drept în ochi, cu o hotărâre apăsătoare. I-a vorbit despre vremuri îndepărtate, când strămoșii familiei Gabrielescu făcuseră o învoială nefirească cu tămăduitorii din Drăgășani. Acel legământ le adusese influență și belșug, însă în schimb cerea tăcere și acceptarea unui blestem ce se ivea o singură dată pe generație. Acum, prin suferința Clarei Marin, datoria ascunsă ieșise la suprafață.
Tiberiu asculta, simțind cum ultima fărâmă de speranță i se rupea în piept. Nu crezuse niciodată în astfel de istorii, însă adevărul din privirea Sandei nu semăna cu o legendă; era o certitudine crudă, care îi spulbera toate explicațiile raționale.
Deodată, Clara a țipat ascuțit, ducându-și mâinile la abdomen, și a rostit un nume straniu, complet necunoscut lui. Bătrâna a tresărit și și-a închis ochii: „Numele cheamă puterea… dacă nu e oprit, urmările vor fi cumplite.”
Atunci Tiberiu a înțeles că lupta nu mai era doar pentru viața femeii pe care o iubea, ci și pentru dezlegarea unui adevăr capabil să le răstoarne destinul. În acel ceas al disperării, a simțit pentru prima oară o teamă pură, amestecată cu o speranță imposibil de cântărit.
Noaptea s-a așternut peste conac, dar somnul îi era străin. Aerul încăperii mirosea a ierburi zdrobite și a răceala sterilă a clinicii improvizate. Clara zăcea nemișcată, iar umbrele durerii îi traversau chipul. Inima lui Tiberiu bătea năvalnic, ca și cum ar fi vrut să-i spargă pieptul.
Sanda, așezată lângă pat, murmura descântece abia auzite, iar plantele foșneau ușor între degetele ei. Fiecare sunet părea decisiv, ca și cum de el ar fi depins însăși viața, iar Tiberiu pricepea, privind acele gesturi, că nu era vorba de magie de poveste, ci de un preț real, greu de dus.
Prețul despre care Sanda vorbise începea să capete contur.
„Tiberiu…”, rosti ea încet, fără să-și ridice privirea din cercul desenat pe podea. „Dacă vrei ca blestemul să fie rupt și Clara să mai aibă o șansă, trebuie reluat ritualul străbunilor. Asta înseamnă să fie deschis un adevăr al neamului vostru, să fie recunoscută o greșeală veche și să fie adusă o jertfă. Nu una de bunuri, ci una personală. Ești pregătit pentru asta?”
Un fior rece îi coborî lui Tiberiu pe șira spinării. Cuvântul „jertfă” îl speria, dar gândul de a o pierde pe Clara îl îngrozea și mai tare. Își strânse maxilarul și răspunse, aproape șoptit, ca și cum s-ar fi convins pe sine: „Da. Sunt gata.”
Sanda îi prinse palmele și îl conduse spre masa acoperită cu volumele vechi, adunate din biblioteca ascunsă a familiei Gabrielescu. Paginile îngălbenite păstrau însemnări de sânge, simboluri uitate și rânduieli pe care nimeni nu le mai înțelegea pe deplin. Murmurul femeii, mireasma amară a plantelor arse și flacăra tremurată a lumânărilor se împleteau într-o atmosferă apăsătoare, menită să curețe neamul și să îi redea Clarei o șansă la viață.
La un moment dat, Clara scoase un strigăt scurt. Ochii i se deschiseră larg, iar aerul din încăpere păru să se oprească. Tiberiu îi apucă mâna, simțind cum trupul ei se încordează și respirația i se frânge. Calmă, Sanda spuse: „Acum se hotărăște nu doar soarta soției tale, ci și a întregii voastre familii.”
Orele se scurseră într-o ceață dureroasă. Gândurile lui Tiberiu deveniseră un zgomot surd, în timp ce urmărea fiecare gest al vindecătoarei și simțea, pas cu pas, cum întunericul se retrage. Deodată, respirația Clarei se liniști, iar trăsăturile i se îmblânziră. Deschise ochii, îl privi și rosti limpede, deși slab: „Tiberiu… sunt aici…”
Lacrimile îl copleșiră. Nu fusese un miracol fără preț: el dezvăluise tainele familiei și acceptase greșelile trecutului, iar Clara trecuse printr-o încercare care putea s-o răpească pentru totdeauna.
Sanda se ridică, zâmbi abia perceptibil și spuse: „Viața e cea mai scumpă minune. Trăiți-o cu respect și nu uitați lecțiile vechi.” Apoi ieși, lăsându-i singuri.
Tiberiu o strânse pe Clara în brațe, înțelegând că dragostea poate fi mai puternică decât frica și decât orice secret. Supraviețuiseră imposibilului, iar înaintea lor se deschidea nu doar timpul, ci și șansa de a prețui fiecare clipă împreună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.