Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe scaun fără să-mi dau seama, cu dosarul strâns la piept ca pe un copil. Ilie. Omul cu care trăisem treizeci de ani. Tatăl Luciei. Bunicul copilului nenăscut.
— De ce ar face asta? — am șoptit.
Doctorul s-a uitat la mine cu o milă grea.
— Asta doar dumneavoastră puteți afla. Eu pot spune doar atât: externarea aceea i-a pus viața în pericol. Iar sedativul… a fost administrat intenționat.
Am ieșit din spital cu capul vâjâind. Afară, Clujul își vedea de viață. Oamenii râdeau, autobuzele claxonau, cineva vindea covrigi calzi la colț. Lumea mergea înainte, iar a mea se prăbușea din nou.
Acasă, Ilie m-a întrebat dacă mi-e foame. Am dat din cap că nu. L-am privit cum își ștergea ceașca, calm, ordonat. Omul ăsta îmi știa toate slăbiciunile. Sau credeam eu.
Seara, după ce s-a culcat, i-am umblat în sertare. Nu făcusem asta niciodată. Într-un plic vechi am găsit hârtii: o hârtie cu datorie, semnată de Andrei. O sumă care mi-a tăiat respirația: 180.000 de lei. Termen depășit. Ștampile, amenințări voalate.
Totul a început să se lege urât.
Dimineața următoare, l-am confruntat. I-am pus documentele pe masă, una câte una. Nu a țipat. Nu a negat. A oftat.
— Andrei ne-ar fi distrus pe toți — a spus. — Avea datorii, Valeria. Oameni periculoși. A venit la mine. Mi-a spus că dacă Lucia pierde copilul, nu mai trebuie să plătească nimic. Că asigurarea acoperă tot.
Am simțit cum mi se face rău.
— Ai ales să-ți omori fiica?!
— Am crezut că o scot din spital și gata — a murmurat. — N-am știut de sedative. Jur.
— Dar ai semnat! — am țipat. — Ai decis pentru ea!
Ilie a început să plângă atunci. Plânsul unui om mic, prins în propria lașitate.
Am plecat din casă cu o geantă și cu adevărul în mine. Am mers direct la poliție. Nu pentru răzbunare. Pentru Lucia. Pentru copilul ei. Pentru mine.
Procesul a durat luni. Greu, murdar, dureros. Andrei a fost arestat. Ilie, condamnat. Nu la fel de mult pe cât aș fi vrut, dar suficient cât să știe că faptele nu se îngroapă odată cu morții.
Într-o dimineață, m-am dus la cimitir. Am pus flori proaspete. Am stat pe bancă și am vorbit cu Lucia, cu voce tare. I-am spus că adevărul a ieșit la lumină. Că n-am tăcut. Că am ales să fiu mamă până la capăt.
Când am plecat, soarele a ieșit dintre nori. Pentru prima dată după mult timp, am respirat adânc. Durerea nu dispăruse. Dar nu mai era minciună.
Și asta a făcut toată diferența.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.