Martin a privit farfuria din fața lui, apoi pe Clara. Zâmbetul ei era calm, aproape tandru. Prea calm. Lingura i-a rămas suspendată în aer o fracțiune de secundă,
Martin a privit farfuria din fața lui, apoi pe Clara. Zâmbetul ei era calm, aproape tandru. Prea calm. Lingura i-a rămas suspendată în aer o fracțiune de secundă, suficient cât să o observe pe Ingrid, care își mușcase buza de jos. Foarte ușor. Un tic mărunt, involuntar.
— Ești sigură? — a întrebat el, nesigur, împingând ochelarii pe nas. — Parcă tu ai vrut mai multă carne…
— Absolut, — a spus Clara blând. — Mie îmi face bine picantul. Tu ai nevoie de ceva mai ușor.
Ingrid a râs scurt, forțat.
— Hai, Mărțișor, nu fi copil. Mănâncă, că se răcește.
Dar Martin deja luase lingura. Clara a urmărit cum supa se apropie de gura lui. Fără grabă. Fără tremur. Ca un chirurg care știe exact unde să taie.
În clipa în care lingura i-a atins buzele, Ingrid s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Stai! — a izbucnit ea. — Nu mânca asta!
Tăcerea s-a lăsat peste masă, grea ca o lespede.
— Cum adică? — Martin a clipit, confuz. — Mamă?
Clara și-a lăsat lingura jos. Încet. Deliberat.
— Ce s-a întâmplat, Ingrid? — a întrebat ea calm. — De ce să nu mănânce?
Ingrid a deschis gura, dar niciun sunet coerent nu a ieșit. Fața i se înroșise, mâinile îi tremurau.
— Eu… nu e bună… — a bâiguit ea. — E prea fierbinte. O să se ardă.
— Interesant, — a spus Clara, înclinând capul. — Acum un minut era perfectă pentru mine.
Martin s-a uitat când la una, când la cealaltă. A coborât lingura înapoi în farfurie.
— Mamă, ce se întâmplă? — vocea lui era mai aspră decât de obicei.
Ingrid a inspirat sacadat. Apoi, ca și cum ceva s-ar fi rupt în ea, a izbucnit:
— Pentru că nu e pentru tine! — a țipat. — Pentru că… pentru că nu trebuia să o mănânci tu!
Cuvintele au rămas suspendate în aer, obscene în goliciunea lor.
Clara s-a ridicat în picioare.
— Mulțumesc, — a spus ea încet. — Exact asta voiam să aud.
S-a întors spre Martin.
— Am auzit tot. În hol. Planurile tale. Planurile voastre. Despre casă. Despre acte. Despre „după”.
Martin a devenit livid.
— Clara, eu pot explica…
— Nu e nevoie. — Vocea ei era liniștită, dar tăioasă. — Am explicat eu deja. Avocaților mei. Contabilului. Notarului.
Ingrid a făcut un pas înapoi.
— Tu… tu nu ai dreptul…
— Am tot dreptul. — Clara a scos telefonul și a pus pe masă un dosar subțire. — Procura ta expiră mâine. Conturile comune sunt deja separate. Casa din Provence a fost trecută într-un fond fiduciar, în care niciunul dintre voi nu are acces.
Martin s-a prăbușit pe scaun.
— Clara, te rog…
— Nu. — Clara l-a privit pentru prima dată fără urmă de căldură. — Cinci ani am crezut că am o familie. De fapt, am avut doi prădători flămânzi.
S-a întors spre Ingrid.
— Știi ce e cel mai ironic? — a continuat ea. — Că dacă nu ai fi scuipat în farfuria mea, aș fi plecat în tăcere. Cu jumătate. Fără scandal.
Ingrid a scos un sunet strangulat.
— Dar ai vrut mai mult. Ai vrut să mă umilești.
Clara și-a luat geanta.
— Aveți douăzeci și patru de ore să părăsiți apartamentul. — A zâmbit politicos. — Cheile le lăsați pe masă.
A ieșit fără să se mai uite înapoi.
În seara aceea, Clara a mers pe jos prin Lyon, respirând aerul rece. Pentru prima dată după ani, umerii nu îi mai erau încordați.
Nu simțea triumf.
Nu simțea răzbunare.
Doar liniște.
Și foame.
S-a oprit la un mic bistro și a comandat o supă simplă. A mâncat-o încet, savurând fiecare lingură.
Era curată.
Era a ei.