Ana își strânse telefonul cu ambele mâini. Pentru o clipă păru că ezită. Sala era cufundată într-o liniște apăsătoare, atât de densă încât se auzea bâzâitul slab al neoanelor de pe tavan. Judecătorul o privea sever, grefierul rămăsese nemișcat, iar avocații schimbau priviri neliniștite.
— Ana… — vocea lui Andrei Ionescu fu abia auzită, aproape o șoaptă. — Lasă telefonul jos. Vorbim acasă.
Fetița se întoarse spre el brusc. În ochii ei nu era supunere, ci o dezamăgire adâncă, dureroasă.
— Acasă? — spuse ea, cu voce tremurată, dar clară. — Acolo unde mi-ai spus să nu spun nimănui? Acolo unde mi-ai spus că Sofia e o mincinoasă?
Andrei înghiți în sec. Pentru prima dată, masca de control îi alunecă de pe chip.
Judecătorul lovi ușor cu ciocănelul.
— Domnișoară, dacă aveți probe relevante, instanța le va examina. Dar trebuie să fie clar ce faceți.
Ana dădu din cap. Degetele ei mici atinseseră deja ecranul. Apăsă pe „redare”.
Vocea Sofiei Popescu umplu sala. Era o înregistrare audio, ușor distorsionată, dar perfect inteligibilă.
— Nu pot să mai tac… ce s-a întâmplat în seara aceea nu a fost vina mea…
Un murmur străbătu rândurile. Sofia, încătușată, ridică încet capul. Ochii i se umplură de lacrimi când își recunoscu propria voce.
— Mi-a spus să nu spun nimănui. A spus că o să distrug tot dacă vorbesc…
Ana opri înregistrarea.
— E înregistrarea pe care am găsit-o pe telefonul ei, în noaptea în care au luat-o polițiștii — spuse fata. — Sofia plângea. Eu m-am prefăcut că dorm. Tata credea că nu aud nimic.
Unul dintre avocați se ridică brusc.
— Onorată instanță, cerem suspendarea procedurii! Această probă…
— Veți avea timp să contestați — îl întrerupse judecătorul. — Continuați, Ana.
Fetița mai apăsă o dată pe ecran. De data aceasta era un videoclip. Imaginea tremura. Se vedea holul casei Ionescu, seara, luminat slab. Data era afișată clar. Vocea lui Andrei se auzea distinct.
— Nu înțelegi ce înseamnă asta pentru mine?
— Spune-mi adevărul… — era vocea Sofiei, frântă.
— Adevărul este că nimeni nu te va crede.
Un oftat colectiv se ridică din sală.
Andrei se ridică în picioare.
— Este o manipulare! — strigă el. — Copilul nu înțelege ce face!
Ana se întoarse din nou spre el. De data aceasta, nu mai tremura.
— Înțeleg foarte bine, tată. Ai spus că dacă Sofia vorbește, o vei face să pară vinovată. Și ai făcut-o.
Judecătorul își scoase ochelarii.
— Domnule Ionescu, vă rog să luați loc.
Pentru prima dată, Andrei păru mic.
Sofia simți cum genunchii îi slăbesc. Un polițist se apropie instinctiv, dar judecătorul ridică mâna.
— Scoateți-i cătușele.
Metalul căzu cu un sunet scurt, clar. Sofia își frecă încheieturile, incapabilă să creadă ce se întâmplă. Ridică privirea spre Ana. Fetița îi zâmbi, timid, dar sincer.
— Mi-ai spus mereu că adevărul contează — șopti Ana. — Chiar și când e greu.
Lacrimile îi curgeau Sofiei pe obraji fără să le mai poată opri.
Procesul se opri temporar. Ancheta se redeschise. Avocații șușoteau febril, iar Andrei Ionescu fu condus într-o sală separată pentru declarații suplimentare.
Câteva ore mai târziu, Sofia ieși din clădirea tribunalului. Aerul de afară i se păru mai ușor decât oricând. Ana alerga spre ea și o îmbrățișă strâns, fără să spună nimic.
— Ce se va întâmpla acum? — întrebă Sofia încet.
Ana ridică din umeri.
— Nu știu. Dar știu că nu mai ești singură.
În spatele lor, ușile grele ale tribunalului se închiseră. Pentru prima dată după mult timp, adevărul rămăsese afară, la lumină.