Plasticul a trosnit încă o dată, iar colțul permisului s-a îndoit ca o foaie sub degete. Inspectorul îl ținea ridicat, ca pe o victorie măruntă, și se uita la Elena de parcă ar fi așteptat să cedeze.
Elena nu a ridicat tonul. Nici nu s-a mișcat brusc. Doar a dus mâna spre torpedou, cu o lentoare calculată, ca să nu-i dea pretext să spună că „a încercat să ascundă ceva” sau „a căutat o armă”.
— Nu pune mâna acolo, a mârâit el.
— Stau pe loc, a spus ea, la fel de calm. Doar scot actul de identitate.
— Ai auzit ce-am zis.
Înregistrarea mergea. Telefonul stătea pe bord, iar ecranul aprins reflecta într-un unghi fața lui transpirată. Inspectorul a ezitat o fracțiune de secundă, suficient cât Elena să deschidă torpedoul și să scoată un port-card negru, rigid. L-a ținut la vedere, între două degete, fără să-l apropie de el.
— Identitatea mea, a spus ea.
El a întins mâna, să apuce. Elena a retras cardul cu un centimetru, atât cât să-i arate că nu i-l va da să-l îndoaie și pe acela.
— Îl puteți vedea, nu îl luați, a adăugat ea. Ridicați-l cu privirea.
Inspectorul a strâns din maxilar. A privit cardul. Și a clipit.
Elena a observat momentul exact: ochii i s-au îngustat, apoi i s-au mărit ușor, ca și cum în mintea lui se aprinsese un bec. Apoi s-a uitat înapoi la ea, încercând să-și recupereze postura.
— Ce-i cu asta? a încercat el. Ai imprimat tu ceva, crezi că mă sperii?
Elena a întors cardul spre lumină, astfel încât holograma și numărul să fie clare.
— Direcția de control intern, a spus ea. Elena Popescu. Și vă rog încă o dată să vă prezentați, domnule.
Inspectorul a înghițit. Nu mult, nu teatral. Doar o reacție involuntară. Apoi a făcut ceva mai periculos: s-a prefăcut că nu înțelege. A ridicat bărbia, a râs scurt și și-a împins umerii înapoi.
— Control intern? Și eu sunt Papa de la Roma. Hai, dă-mi actele și coboară din mașină.
Elena a închis torpedoul și a pus port-cardul înapoi, dar nu l-a lăsat din mână. În cealaltă mână, fără să schimbe expresia, a ridicat telefonul și l-a întors, astfel încât camera să prindă și insigna de pe pieptul lui, și fața lui, și radioul din spatele lui.
— În regulă, a spus ea. Înregistrarea rămâne. Acum, domnule…?
— Nu-mi pierd timpul cu tine! a izbucnit el.
A apucat permisul rupt și l-a fluturat.
— Uite ce se întâmplă când faci pe deșteapta!
— Vă rog să nu distrugeți documente, a spus Elena. Asta e deja o infracțiune.
Cuvântul „infracțiune” a atins ceva în el. Îi plăcea puterea, dar nu-i plăcea să audă cuvinte care o transformau în dosar. Și totuși, orgoliul îl împingea înainte.
— Ieși, a ordonat. Acum!
Elena a rămas în scaun.
— Nu voi ieși fără un motiv legal și fără să vă identificați. Dacă îmi ordonați, formulați motivul și notați-l în procesul-verbal.
El a dat ocol mașinii, spre portieră, încercând să o intimideze. A tras de mâner. Portiera era încuiată. A lovit în geam, apoi s-a uitat în jur, ca și cum ar fi verificat dacă există martori. Nu era nimeni. Doar aerul încins și un vânt slab care ridica praf de pe marginea drumului.
Elena a simțit cum temperatura urcă în cabină, dar nu și în vocea ei.
— Domnule, spuneți-mi numele. E în interesul dumneavoastră.
— Îmi dai lecții? a scuipat el. Îți confisc telefonul.
— Încercați și asta, a spus Elena, fără să-l provoace, doar constatând. Înregistrarea se urcă automat în cloud.
Mințea? Nu mințea? Nu conta. În mintea lui, „cloud” era un cuvânt care suna ca și cum deja ar fi pierdut controlul.
Inspectorul s-a oprit. În ochii lui s-a văzut un calcul rapid, nervos. Apoi a făcut greșeala tipică celor care se simt descoperiți: a încercat să schimbe povestea.
— Bine, bine, doamnă, a spus el brusc, pe un ton fals politicos. Totuși, noi avem proceduri. Dacă miroase a alcool, sunteți obligată…
— Nu miroase a alcool, a spus Elena. Dar dacă doriți, chemați un echipaj suplimentar cu etilotest funcțional. Sau mergem la spital. Cu proces-verbal. Cu ora consemnată. Cu motiv consemnat. Cu numele dumneavoastră consemnat.
Cuvântul „consemnat” a fost ca o menghină. Elena îl repeta intenționat.
Inspectorul a întors capul spre radioul din patrulă, ca și cum ar fi cântărit să sune. Apoi a privit din nou cardul pe care Elena îl ținea pregătit, și telefonul care încă filma. Era prins între două frici: frica de a ceda și frica de a merge mai departe.
— Cum te cheamă? a mormăit el, cu dispreț, ca și cum numele ei îl jignise.
— Elena Popescu, a spus ea. Iar dumneavoastră?
El a strâns buzele. Apoi, aproape șoptit, ca să nu audă nimeni — de parcă ar fi fost cineva acolo — a rostit:
— Ionuț Marinescu.
Elena nu a reacționat. Dar în interior, numele a căzut la locul lui ca o piesă de puzzle. Îl mai văzuse? Poate într-un raport. Poate într-o listă. Nu era sigură. Însă îl avea acum. Și îl avea pe înregistrare.
— Mulțumesc, domnule Marinescu, a spus ea. Gradul?
— Agent principal, a spus el repede, apoi a adăugat, aproape amenințător: Și să nu crezi că…
— Perfect, a tăiat Elena, fără agresivitate. Agent principal Ionuț Marinescu. Acum, vă rog, returnați ce a rămas din permisul meu.
Inspectorul a râs scurt, dar râsul nu i-a ieșit. Și-a dat seama că hârtia aceea de plastic, ruptă, era acum o dovadă — și că el însuși tocmai confirmase identitatea lui în fața camerei.
— Nu ți-l dau, a spus el. Îl rețin.
— Îl rețineți în baza a ce? a întrebat Elena. În baza mirosului imaginar? Sau în baza faptului că v-am cerut să vă prezentați?
El a ridicat mâna, ca să lovească iar în geam, dar s-a abținut. A făcut un pas înapoi, nervos. Și atunci Elena a făcut primul gest care schimba raportul de forțe: a luat telefonul și a format un număr, fără să se uite la el, doar cu degetele, ca un reflex.
— Pe cine suni? a întrebat el brusc.
— Dispeceratul, a răspuns ea simplu. Și apoi pe cine trebuie.
A pus pe difuzor. Tonul de apel a umplut cabina.
Inspectorul a înghețat. Și-a îndreptat spatele, a încercat să pară „oficial”. Dar mâna cu permisul rupt tremura ușor.
— Bună ziua, a spus o voce la celălalt capăt.
Elena nu a ridicat vocea.
— Bună ziua. Sunt Elena Popescu. Sunt oprită pe autostradă, sensul spre oraș, în dreptul kilometrului… a aruncat o privire rapidă spre indicatorul din margine, apoi a continuat, exactă. Am în față un agent principal care refuză să se identifice complet, a formulat acuzații fără probe și mi-a deteriorat permisul de conducere. Solicit un echipaj de sprijin și consemnarea incidentului. Numele agentului: Ionuț Marinescu.
Dincolo de telefon s-a făcut o pauză scurtă, profesională.
— Vă rog să rămâneți în vehicul. Trimitem un echipaj. Puteți confirma numărul de înmatriculare al autospecialei?
Elena a privit prin parbriz, a focalizat plăcuța radioului și a spus numărul rar, clar, pentru ca și înregistrarea să-l prindă.
Inspectorul a înțepenit. Încerca să pară că „nu-l afectează”, dar era prea târziu. Se vedea în ochii lui: înțelesese că jocul s-a terminat.
— Închide, a șuierat el, apropiindu-se iar de geam. Închide acum și poate…
— Nu negociez, a spus Elena. Doar raportez.
A închis apelul doar după ce dispeceratul i-a confirmat că echipajul e pe drum. Apoi a pus telefonul pe bord din nou, cu camera spre el.
— Acum așteptăm, a spus ea.
— Tu… tu nu ai voie să… a bâiguit el, dar cuvintele nu se mai legau. Și-a căutat autoritatea, dar autoritatea se scurgea, ca transpirația de pe tâmple.
Elena a rămas tăcută. În tăcerea aceea, pe marginea unei autostrăzi goale, se auzea doar motorul care ticăia încet și vântul care lovea ușor caroseria.
Inspectorul s-a întors spre radioul lui, a deschis portiera patrulei și a început să răscolească prin torpedou și prin buzunare, ca și cum ar fi căutat disperat o soluție: un formular, o scuză, un alibi. Apoi s-a întors cu o altă mască pe față.
— Doamnă… a început el, de data asta pe un ton aproape rugător. Să înțelegem. A fost o neînțelegere. E cald, nervi… Permisul ăsta oricum se schimbă ușor. Eu… vă ajut. Plecați și gata.
Elena l-a privit fără ură.
— Prea târziu, domnule Marinescu.
La orizont s-a văzut în sfârșit o altă mașină. Apoi încă una. Un alt echipaj. Lumini albastre, intermitente, în aerul tremurat de căldură.
Inspectorul a făcut un pas înapoi, ca și cum lumina aceea îl ardea.
Elena și-a strâns port-cardul în palmă, nu ca pe o armă, ci ca pe o cheie. Știa că în câteva minute totul se va muta din praf și căldură în hârtii, în declarații, în camere de supraveghere, în înregistrări. Acolo unde el nu mai avea ce să lovească.
Când radioul a oprit lângă ei, Elena a deschis geamul doar atât cât să vorbească. A privit direct spre noul polițist care cobora și a spus, calm, fără spectacol:
— Bună ziua. Sunt Elena Popescu. Vă rog să consemnați: agentul principal Ionuț Marinescu mi-a deteriorat permisul, a refuzat identificarea inițială și a încercat să mă trimită la „medic” fără etilotest și fără documente. Totul e înregistrat.
Inspectorul a încercat să intervină, să râdă, să minimalizeze. Dar celălalt polițist s-a uitat la permisul rupt din mâna lui, apoi la telefonul de pe bord, apoi la Elena. Și a înțeles dintr-o privire că aici nu era vorba de un simplu control în trafic.
Elena a simțit, pentru prima dată de la început, cum aerul din cabină se schimbă. Nu se răcise. Dar devenise respirabil.
Și-a amintit de dosarul din portbagaj. De cei doi ofițeri superiori. De faptul că exact oamenii ca Marinescu erau veriga dintre „micul abuz” de pe marginea drumului și corupția care putrezește înăuntru. Uneori, un dosar mare începe cu un gest mic: o palmă pe acoperiș, un zâmbet disprețuitor, o bucată de plastic ruptă.
Când i s-a cerut legitimația, Elena a scos-o din nou și a arătat-o scurt, fără triumf.
— Vreau doar procedură, a spus ea. Atât.
Inspectorul nu mai vorbea. Doar stătea, cu ochii fixați într-un punct, ca un om care tocmai își dă seama că nu era stăpân pe nimic. Iar Elena, în timp ce totul se nota și se înregistra, a știut un lucru sigur: în seara aceea, dosarul din portbagaj avea să ajungă la direcție. Și, foarte probabil, nu va mai fi singurul.