Dar nu s-a oprit.
Cu capul plecat și haina strânsă pe ea, a mers drept spre cei doi cățeluși.
Când s-a aplecat, a simțit cât de ușori erau. Prea ușori. Ca și cum frigul le furase deja o parte din viață.
— Nu vă las aici… a șoptit ea, cu vocea tremurândă.
Unul dintre cățeluși a deschis ochii pentru o clipă și a scos un sunet slab, aproape imperceptibil. Nu mai avea putere nici să plângă.
Laya i-a luat cu grijă, câte unul sub braț, și s-a întors spre casă. Drumul de întoarcere i s-a părut nesfârșit. Vântul îi lovea fața, lacrimile îi înghețau pe obraji, iar mâinile îi amorțeau.
Când a reușit să închidă ușa în urma ei, s-a prăbușit pe podea.
Respira greu. Tremura.
Dar cățelușii erau înăuntru.
Căldura care salvează vieți
Laya a aprins lumina și a fugit în dormitor. A tras toate păturile de pe pat, le-a pus pe podea și a așezat cățelușii în mijloc. Le-a frecat ușor lăbuțele, așa cum o văzuse pe mama ei făcând când cineva venea înghețat de frig.
— O să fie bine… o să fie bine… repeta ea, de parcă vorbele ar fi fost o vrajă.
Le-a adus un bol cu apă călduță. Unul dintre ei a lins o picătură, apoi încă una. Era un semn mic, dar pentru Laya a însemnat totul.
S-a așezat lângă ei și i-a ținut strâns, ore întregi.
Nu a mai desenat.
Nu s-a mai temut de furtună.
A stat trează toată noaptea, ascultându-le respirația.
Dimineața care a schimbat totul
Când soarele a început să se strecoare printre nori, Laya a adormit, cu capul sprijinit de podea și mâna pe spatele unuia dintre cățeluși.
Bătăile puternice în ușă au trezit-o.
Nu una.
Nu două.
Mai multe.
— Poliția! Deschideți!
Inima Layei a sărit din piept.
S-a ridicat speriată și a privit pe fereastră.
Afară erau mașini de poliție, iar câțiva oameni în uniforme stăteau în curte. Vecinii ieșiseră și ei, înfofoliți, șoptind între ei.
Laya a deschis ușa cu mâinile tremurânde.
— Bună dimineața… a spus ea încet.
Un polițist s-a aplecat ușor, ca să fie la nivelul ei.
— Bună dimineața, micuțo. E mama ta acasă?
— Nu… e la spital… lucrează noaptea.
Un alt polițist s-a uitat peste umărul ei și a zărit păturile de pe podea.
Și apoi… cățelușii.
— Sunt aici, a spus Laya repede. Nu i-am furat. Erau afară. Mureau de frig.
Vocea i s-a frânt.
Pentru o secundă, a fost liniște.
Apoi polițistul a zâmbit.
Adevărul iese la lumină
— Știm, a spus el blând. De asta suntem aici.
Laya a clipit, confuză.
— Un vecin v-a văzut noaptea trecută, ieșind în furtună. A sunat la noi. Ne-am îngrijorat. Dar când am aflat de ce ai ieșit…
Un bărbat mai în vârstă, de la protecția animalelor, a intrat și s-a aplecat lângă cățeluși.
— Sunt slabi, dar sunt în viață. Dacă mai stăteau afară o oră… nu ar fi supraviețuit.
Laya a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji.
— O să fie bine? a întrebat ea.
— Da, a spus omul. Datorită ție.
Exact atunci, mama Layei a apărut alergând pe alee. Halatul de spital flutura în vânt, iar fața îi era palidă de spaimă.
— Laya!
Fetița a fugit în brațele ei.
— Mamă… îmi pare rău… dar trebuia… mureau…
Mama ei s-a lăsat în genunchi și a strâns-o tare.
— Nu, puiule… nu-ți pare rău. Sunt mândră de tine.
Un final care încălzește o comunitate
Povestea s-a răspândit rapid în oraș.
Oamenii au început să aducă pături, mâncare pentru căței, jucării. Cineva a plătit tratamentul veterinar. Alt cineva a reparat gardul casei.
Cățelușii și-au revenit încet.
Au început să alerge.
Să latre.
Să dea din coadă.
Unul dintre ei a rămas cu Laya.
Celălalt a fost adoptat de o familie din apropiere.
Laya i-a pus nume celui rămas: Fulgușor.
În fiecare seară, când se așeza pe canapea să deseneze, Fulgușor dormea la picioarele ei.
Iar de fiecare dată când ningea, Laya își amintea noaptea aceea.
Noaptea în care a învățat că:
👉 bunătatea nu ține cont de frică
👉 curajul poate avea doar șapte ani
👉 și uneori, un gest mic poate salva o viață… sau două.