Și apoi… o văzu pe ea.
Roba neagră. Expresie solemnă.
Judecătoarea.
Aceeași femeie cu roata spartă.
Sângele lui ANDREI îngheță.
Nu avea cum.
Dar era.
— Domnul ANDREI Herrera? întrebă grefiera.
— P-prezent… bâigui el.
Audierea începu.
Atunci realiză.
USB-ul nu era în servietă.
Dispăruse.
— Domnule Herrera, aveți ceva de prezentat? întrebă judecătoarea.
ANDREI simți că se prăbușește.
— Ar fi trebuit să am o probă video… dar… s-a rătăcit.
Avocatul advers zâmbi satisfăcut.
Judecătoarea îl opri scurt.
Apoi, după o pauză, întrebă:
— Dimineața aceasta… ați ajutat o femeie cu o pană?
— Da… onorată instanță.
— Eu eram.
Sala amuți.
Judecătoarea continuă calm:
— Am găsit un stick USB în mașina mea. Am văzut filmarea. Este clar cine este vinovatul.
Salgado protestă.
Fără succes.
— Domnule Herrera, sunteți declarat nevinovat.
ANDREI simți că genunchii îi cedează.
Pe hol, judecătoarea îl ajunse din urmă.
— ANDREI… îmi poți spune Daniela.
Zâmbi. Pentru prima oară, fără robă. Fără formalități.
— Nu lăsa niciodată frica să te oprească să spui adevărul. Azi ai venit, deși credeai că totul e pierdut. Asta e curaj.
ANDREI încuviință, emoționat.
— Mulțumesc, Daniela.
Se priviră o clipă. Una care nu părea întâmplătoare.
Iar ANDREI avea să înțeleagă mai târziu că destinul nu se schimbă mereu prin gesturi mari.
Uneori… începe cu o pană de cauciuc
și cu un om care, deși la pământ, alege să ajute.
Iar universul… are obiceiul ciudat de a da înapoi exact când nu te aștepți.