Emilia a simțit cum i se taie respirația.
— Poftim? a întrebat, sigură că a auzit greșit.
Ion n-a zâmbit. N-a făcut niciun pas în plus. A vorbit calm, rar, ca un om care știa exact ce spune.
— Nu acum. Nu pe loc. Nu cum crezi. Am nevoie de o soție… pe acte. Pentru o perioadă. Tu ai nevoie de siguranță. De un acoperiș. De mâncare pentru copii.
Noiță s-a prins de haina mamei.
— Mamă?
Emilia s-a aplecat spre el.
— E în regulă, iubitule.
Inima îi bătea nebunește. Orice mamă ar fi fugit. Orice om ar fi spus „nu”. Dar praful, foamea și ochii copiilor o țineau pe loc.
— De ce eu? a întrebat ea.
Ion a oftat ușor.
— Pentru că nu ceri bani. Ceri muncă. Și pentru că ai privirea unui om care nu minte.
A urmat o pauză lungă.
— Nu cer nimic rușinos, a adăugat. Fără obligații. Fără prefăcătorii în spatele ușilor închise. Doar o căsătorie legală. Eu am nevoie de stabilitate în fața unor parteneri. Tu ai nevoie de un început.
Emilia s-a uitat la drum. La valize. La cutia goală.
— Unde… unde am sta?
— În casa mea, lângă Pitești. Copiii vor avea camerele lor. Școală. Masă caldă.
Sofia a ridicat capul.
— Cu mâncare adevărată?
Ion a zâmbit pentru prima dată.
— Cu supă fierbinte în fiecare zi.
Emilia a simțit cum i se umezesc ochii.
— Dacă spun nu…?
— Te duc la cel mai apropiat oraș. Dar nu pot promite că mâine va fi mai ușor.
A închis ochii o clipă.
Viața nu-i oferise niciodată alegeri drepte. Doar supraviețuire.
— Accept, a spus încet.
Ion a dat din cap.
— Atunci urcați.
Casa lui nu era un palat. Era curată, mare, liniștită. Copiii au mâncat până au adormit cu lingura în mână.
În noaptea aceea, Emilia n-a dormit. S-a temut. S-a rugat.
Zilele au trecut. Ion a fost respectuos. Corect. Tăcut.
Luna următoare s-au căsătorit la starea civilă, fără fast. Doar ei.
Oamenii au vorbit. Au judecat.
Dar încet, Emilia a început să respire.
Apoi, într-o seară, Ion a adus o hârtie.
— Contractul e gata. După un an, ești liberă. Cu tot ce ți-am promis.
Emilia l-a privit lung.
— Și tu?
Ion a ridicat din umeri.
— Eu mi-am îndeplinit partea.
Ea a închis ușa, a lăsat hârtia pe masă și a spus încet:
— Poate… nu vreau să plec.
Ion a încremenit.
Uneori, cele mai mari iubiri încep nu din promisiuni, ci dintr-o alegere disperată.
Și cresc, pas cu pas, din respect.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.