Am ieșit din grajd cu sufletul bătându-mi în piept. Vântul rece îmi biciuia obrajii, dar n-am mai simțit frigul. În casă se vedeau lumini roșietice care dansau pe pereți. Mirosea a fum. Am fugit cât m-au ținut picioarele. Când am ajuns la poartă, am văzut flăcările care ieșeau pe geamurile bucătăriei. Tania țipa, trăgând cu disperare de mânerul ușii.
„Ajută-mă!”, a strigat când m-a văzut. „E casa mea! Arde tot!”
Am vrut să-i spun că nu mai era casa ei, dar am tăcut. În loc de vorbe, am luat găleata de lângă fântână și am început să torn apă peste verandă. Vecinii au văzut fumul și au venit într-un suflet. În câteva minute, pompierii au sosit.
Când focul s-a stins, rămăseseră doar pereții afumați și câteva grinzi negre. Tania stătea jos, plângând, cu părul încâlcit și fardul curgându-i pe obraji.
„Totul s-a dus…”, murmura printre sughițuri. „Tot ce aveam…”
Am privit-o fără ură. Poate pentru prima dată am văzut în ochii ei nu aroganță, ci frică. A ridicat privirea spre mine.
„Nu știam că hârtia aia cu semnătura ta era doar o copie… Credeam că am actele originale.”
Mi-a venit să zâmbesc, dar n-am făcut-o. Adevărul era simplu: cu luni înainte de moartea lui Gheorghe, schimbasem actele casei. Le-am trecut pe numele meu și le-am lăsat la notarul satului. Gheorghe a fost mereu prevăzător.
„Unele lucruri nu pot fi furate”, i-am spus încet. „Nici cu vorbe, nici cu acte false. Casa asta n-a fost făcută din ziduri, ci din iubire.”
A coborât privirea rușinată, dar n-a zis nimic. A doua zi, și-a luat puținele lucruri rămase și a plecat. N-a lăsat nici măcar o privire în urmă.
Am rămas singură printre dărâmături, dar inima mea era mai ușoară ca niciodată. Cu ajutorul vecinilor, am început s-o reconstruiesc. Bucată cu bucată, scândură cu scândură.
N-aveam bani mulți — doar pensia mea modestă de 2.300 de lei pe lună — dar fiecare leu pus deoparte însemna o cărămidă nouă, un pas spre viață.
Când am terminat veranda, am atârnat în cuie fotografia lui Gheorghe și a lui Andrei. Am aprins o lumânare și am șoptit: „Suntem din nou acasă.”
Acum, în fiecare dimineață, deschid fereastra și privesc grajdul unde am fost izgonită. Miroase a fân curat, iar în colț crește o tufă de trandafiri.
Acolo, în locul durerii, s-a născut liniștea. Iar casa mea — a noastră — strălucește din nou, nu pentru că e mare sau luxoasă, ci pentru că e plină de amintiri și dragoste adevărată. Și știu sigur un lucru: oricât de tare te-ar împinge viața în noroi, dacă ai inimă curată, te ridici. Întotdeauna te ridici.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.