…bucătăria noastră mică din apartamentul din Militari, cu masa plină de hârtii, facturi și o hârtie cu datorie mototolită lângă cana lui de cafea.
Camera tremura ușor. Era clar că fusese filmat pe ascuns.
Andrei vorbea la telefon.
Nu știa că e filmat. Nu știa că fiica lui stătea în prag, cu tableta strânsă la piept, încercând să înțeleagă de ce vocea tatălui ei suna atât de rece.
„Da, mamă, stai liniștită”, spunea el pe ecran. „Am rezolvat tot. Am mutat banii din contul comun. Ea nu știe nimic. O să pară instabilă, n-au cum să-i dea copilul.”
Un murmur a străbătut sala.
Judecătorul s-a încordat.
Pe ecran, Andrei continua:
„Da, știu că sunt aproape 80.000 de lei, dar era nevoie. Avocatul a zis că dacă par eu organizat și ea emoțională, câștig sigur. Și copilul… copilul o să stea cu mine. O să se obișnuiască.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Mara nu mințise nici măcar o secundă.
Următorul cadru m-a zdrobit.
Andrei se apleca spre cameră. Mara se vedea în reflexia cuptorului.
„Ai înțeles, da?” îi spunea el, fără să știe că se vede clar. „Ce ai auzit aici rămâne între noi. Dacă îi spui mamei, o să fie foarte rău. O să plângă, o să țipe. Tu nu vrei asta.”
În sală se făcuse un gol apăsător.
Judecătorul a oprit filmarea.
Și-a scos ochelarii și i-a lăsat pe masă.
S-a uitat direct la Andrei.
„Domnule Popa”, a spus rar, „ați mințit instanța.”
Andrei nu mai avea culoare în obraji. Deschidea gura, dar nu ieșea niciun sunet.
Avocata lui stătea încremenită.
Judecătorul s-a întors spre mine.
„Doamnă Popa, știați de acest cont?”
Am clătinat din cap, cu lacrimile curgând.
Mara s-a apropiat de mine și mi-a prins mâna.
Pentru prima dată în luni întregi, nu m-am mai simțit singură.
Judecătorul a bătut ușor cu ciocănelul.
„Custodia exclusivă va fi acordată mamei”, a spus clar. „Tatăl va avea drept de vizită supravegheat, până la o reevaluare psihologică. De asemenea, instanța dispune verificarea transferurilor financiare.”
Andrei a căzut pe scaun.
Nu a mai spus nimic.
După ședință, în fața tribunalului, Mara m-a întrebat încet:
„Mami… am făcut bine?”
Am îngenuncheat în fața ei și am strâns-o în brațe.
„Ai fost mai curajoasă decât toți adulții din sala aia”, i-am spus.
Soarele bătea pe treptele reci ale clădirii. Oamenii treceau grăbiți, fiecare cu viața lui.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.
Nu pentru că am câștigat un proces.
Ci pentru că adevărul, spus de un copil, a fost mai puternic decât orice costum, orice minciună și orice hârtie semnată.
Și pentru că, uneori, dreptatea chiar începe cu o voce mică… care refuză să tacă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.