Ana Petrescu a oftat adânc. Și-a scos paltonul, l-a așezat pe spătarul unui scaun rămas în picioare și s-a uitat la copii.
Ioana stătea lipită de fratele ei, cu obrajii roșii de frig. Matei clipea des, obosit, cu ochii mari.
— Acum o să fie liniște, a spus ea calm. Atât.
Maria a înghițit în sec. De ani de zile nu mai auzise vocea mamei ei atât de sigură. De parcă tot ce se întâmplase fusese o treabă rezolvată, nu o tragedie.
— Dar Andrei… mama lui… o să vină, o să facă scandal…
— Să vină. Aici nu mai calcă.
Ana a mers în bucătărie. A pus apa la fiert, a scos din cămară o pungă cu covrigi uscați și un borcan de dulceață de prune. Nimic festiv, nimic special. Dar era cald. Era acasă.
Copiii s-au așezat la masă. Maria a rămas în prag, nesigură.
— Mamă… e apartamentul lor…
Ana s-a întors brusc.
— Nu. Este al tău. Eu l-am cumpărat. Pe numele tău. Andrei n-a pus nici măcar un leu. Și mama lui știa foarte bine.
Maria a simțit cum i se înmoaie genunchii. Toate certurile, toate umilințele, toate vorbele aruncate… dintr-odată se așezau altfel.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că trebuia să vezi singură. Și ai văzut.
Afara au început să se audă primele artificii. Un an nou începea, dar în apartament era liniște.
Ana a turnat ceaiul în căni ciobite. A pus dulceață în farfurii mici.
— Mâncați. Mâine e o zi lungă.
În noaptea aia, Maria n-a dormit. A stat pe canapea, cu copiii adormiți lângă ea, și s-a uitat la tavan. Pentru prima dată după mulți ani, nu îi era frică.
Dimineața, telefonul a început să sune. Andrei. Apoi iar. Mesaje. Amenințări. Promisiuni.
Ana a luat telefonul, a citit tot și l-a pus pe masă.
— Nu răspunzi. Azi mergem la notar.
La prânz, Maria semna actele. Apartamentul era oficial doar al ei. Seara, Ana a scos din sertar o hârtie veche.
— Asta e hârtia cu datoria lui Andrei. Împrumutul pentru „afacerea” lui. N-a dat nimic înapoi. O să-l execute banca. Nu te mai poate atinge.
Maria a izbucnit în plâns. Nu de frică. De ușurare.
Au trecut luni. Andrei a dispărut din viața lor. Elena Constantinescu nu a mai sunat niciodată.
Maria și-a găsit un serviciu stabil. Copiii au început să râdă din nou. Apartamentul a fost reparat încet, cu bani puțini, dar cu suflet.
Într-o seară de primăvară, stăteau toate trei pe balcon. Ana, Maria și Ioana.
— Mamă, a șoptit Maria, știi ce-ai făcut în seara aia?
Ana a zâmbit ușor.
— Da. Ce trebuia.
Și pentru prima dată, Maria a înțeles: uneori, dragostea adevărată nu e blândă. E fermă. Și te scoate din frig, chiar dacă trebuie să dărâme o masă ca s-o facă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.