Dacă mă lăsați… cuvintele ei au rămas suspendate în aer, dar Mihai a înțeles. A dat din cap fără să gândească prea mult. Era prima decizie luată fără calcule, fără tabele, fără riscuri evaluate.
Ana a ridicat copilul cu o naturalețe care l-a uimit. Bebelușul s-a foit puțin, apoi s-a liniștit imediat, de parcă o recunoștea. Mihai a simțit un nod în gât. Casa aceea mare, rece, părea brusc mai mică. Mai vie.
„Trebuie să-i dăm ceva de mâncare”, a spus Ana calm. „Și să-l schimbăm. Probabil n-a mai fost făcut asta de câteva ore.”
Mihai a deschis dulapuri, a scos cardul, a comandat tot ce i-a trecut prin cap: lapte praf, scutece, hăinuțe. Bani avea. Dar, pentru prima oară, banii nu rezolvau totul.
Orele au trecut pe nesimțite. Afacerile au rămas pe pauză. Telefonul a fost uitat pe masă. Mihai stătea pe canapea, privind cum Ana îi vorbea copilului, cum îi cânta încet o doină pe care o știa din copilărie. Un cântec simplu, de leagăn, pe care mama ei i-l cântase când nu aveau nimic altceva.
„Cum o să-l cheme?” a întrebat Ana, fără să se uite la el.
Mihai a clipit. Nu se gândise la asta.
„Alex”, a spus după o pauză. „Alexandru.”
Numele a umplut camera. Bebelușul a scos un sunet mic, ca un oftat. Ana a zâmbit printre lacrimi.
Seara, după ce copilul a adormit, Ana a rămas nemișcată lângă pătuțul improvizat. Ochii îi erau roșii.
„Ana…”, a spus Mihai încet. „E ceva ce nu-mi spui.”
Femeia a ezitat, apoi a oftat adânc.
„Acum patru ani… am avut și eu un băiețel”, a murmurat. „L-am pierdut. Boală. N-am avut bani, n-am avut timp, n-am avut… noroc.”
Mihai a simțit cum adevărul îl lovește mai tare decât orice afacere pierdută. A înțeles de ce reacția ei fusese atât de puternică. De ce copilul părea în siguranță în brațele ei.
Zilele au devenit săptămâni. Mihai nu a sunat la autorități. Nu încă. A angajat doctori, a citit noaptea despre bebeluși, a învățat să țină biberonul cu mâini tremurânde. Vila nu mai era tăcută. Plânsete, râsete, pași grăbiți pe holuri.
Apoi a venit adevărul.
Un avocat l-a sunat într-o după-amiază ploioasă. Mama copilului fusese identificată. Murise. În urma ei, lăsase o hârtie cu datorie și un testament simplu. Tatăl copilului nu era menționat. Dar numele lui Mihai era.
Femeia fusese, cu ani în urmă, iubirea lui. Plecase când el alesese banii în locul ei. Nu-i spusese niciodată că era însărcinată. Când nu a mai avut nimic, l-a ales pe singurul om despre care știa că nu va lăsa un copil în stradă.
Mihai a stat mult timp cu hârtia în mână. Apoi s-a dus în camera copilului. Alex dormea liniștit.
„Tata e aici”, a șoptit el, pentru prima dată în viața lui.
A adoptat copilul oficial. Ana a rămas în casă, nu ca menajeră, ci ca familie. Vila a devenit acasă. Nu perfectă. Nu tăcută. Dar adevărată.
Iar Mihai Andrei a înțeles, în sfârșit, că viața nu e despre decizii corecte. Ci despre decizia de a iubi, chiar și atunci când nu ești pregătit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.