Maria împingea ușa de sticlă a buticului cu grijă, de parcă îi era teamă să nu spargă ceva doar prin simpla ei prezență. Clopoțelul suna subțire, iar Camila îi arunca o privire scurtă, rece.
— Ai întârziat două minute, a spus fără să-și ridice ochii din telefon.
Maria a dat din cap și s-a dus direct în spate. Nu vorbea mult. Învățase că tăcerea o face invizibilă. Și invizibilă însemna mai puține certuri.
În fiecare zi, ordona umerașe, ștergea oglinzi, aduna ațe de pe jos. Nu primea bani. Primea doar promisiuni vagi: „spunem noi mamei tale că te-am ajutat”.
În seara aceea, însă, ușa buticului s-a deschis altfel.
Radu Montescu a intrat cu pas hotărât, iar Elena pășea lângă el ca o mică regină nerăbdătoare. Camila și Tereza s-au îndreptat instant, cu zâmbete largi, false.
— Avem nevoie de o rochie specială, a spus Radu. Pentru diseară. Prețul nu contează.
— Desigur, desigur, au ciripit ele.
Maria privea din spate, cu o cutie de ace în mână. Elena a trecut pe lângă ea și a ridicat nasul.
— De ce stă fata asta aici? a întrebat. Nu e magazin, e depozit?
Radu s-a uitat pentru prima oară atent la Maria. Hainele ei erau curate, dar vechi. Pantofii… rupți la vârf.
— Cine ești tu? a întrebat el calm.
Maria a înghițit în sec.
— Maria… ajut aici după școală.
— E nepoata noastră, s-a grăbit Camila. Ne mai dă o mână de ajutor.
Radu nu a răspuns. Dar ceva în privirea copilului îl neliniștea.
În timp ce Elena proba rochia, Maria a fost trimisă să coasă rapid o dantelă. Degetele îi tremurau. Acul i-a intrat în piele, iar o picătură de sânge a pătat materialul alb.
— Ești proastă?! a țipat Tereza. Dacă strici rochia, mama ta o să plătească fiecare leu!
Maria a izbucnit în lacrimi.
— Vă rog… eu doar… mama nu are bani… tata…
Radu s-a întors brusc.
— Ce ai spus?
Maria l-a privit cu ochii roșii.
— Tata joacă la păcănele… banii de mâncare… eu muncesc aici ca să nu ne certe…
Tăcerea a căzut greu.
Radu s-a apropiat de Camila și Tereza, cu voce joasă, periculoasă.
— Copilul ăsta muncește aici zilnic?
— E… familie… a bâiguit Camila.
— Familie nu-și pune copilul la muncă pe gratis, a spus el rece.
A scos telefonul.
— Vreau să chem protecția copilului. Și poliția.
Elena se uita speriată, pentru prima oară fără aroganță.
Radu s-a lăsat pe vine în fața Mariei.
— Unde e mama ta?
— Acasă… obosită…
În aceeași seară, Iulia a deschis ușa și l-a văzut pe bărbatul bine îmbrăcat, cu Maria ținându-l strâns de mână.
— Nu sunteți singură, i-a spus Radu. Și fiica dumneavoastră nu e vinovată de nimic.
Au urmat zile grele. Andrei a fost obligat să caute ajutor. Camila și Tereza au pierdut buticul. Maria a primit pantofi noi. Iulia, un loc de muncă stabil.
Iar Elena, privind-o pe Maria într-o zi, a întrebat:
— Tată… valoarea unui om nu e în haine, nu?
Radu a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Nu, iubita mea. E în cât de bine își protejează cei mai mici.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.