Aerul s-a îngroșat dintr-odată. Parcă pădurea a amuțit. Păsările au tăcut, iar vântul s-a oprit brusc, de parcă cineva ar fi apăsat un buton invizibil.
Atunci am simțit-o.
Nu un sunet. Nu un pas. Ci o prezență.
Mi s-a ridicat părul pe ceafă și am încremenit cu mâinile pe puiul de urs. Inima îmi bătea atât de tare încât îmi auzeam sângele în urechi.
Am ridicat privirea încet.
La câțiva metri de mine, dintre copacii de pe mal, a apărut ea.
Ursoaica.
Era uriașă. Mult mai mare decât mi-am imaginat vreodată. Blana îi era udă pe alocuri, ochii negri, fixați direct pe mine. Nu clipea. Nu mârâia. Doar mă privea.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
Într-o fracțiune de secundă, mintea mi-a urlat un singur lucru: ai pus mâna pe puiul ei.
M-am gândit la toate poveștile auzite prin sat. Despre oameni sfâșiați, despre urși care nu iartă. Despre greșeli care se plătesc scump.
Aveam telefonul în buzunar, dar știam că nu mă ajută cu nimic. Nu exista semnal. Nici timp.
Am ridicat mâinile încet, lăsând puiul jos, pe iarbă. Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul.
Ursoaica s-a apropiat.
Fiecare pas al ei făcea pământul să vibreze. Respirația mi s-a blocat. Îmi simțeam gura uscată, iar genunchii îmi tremurau.
S-a oprit lângă pui.
L-a mirosit. L-a atins cu botul. A scos un sunet scurt, adânc, care mi-a trecut prin oase.
Apoi s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Puiul a tușit.
Un sunet mic. Abia auzit.
Dar viu.
Ursulețul a mișcat o lăbuță. Apoi capul. Apa i-a curs din blană, iar el a scos un scâncet slab, ca un copil speriat.
Ursoaica s-a schimbat la față. Dintr-o fiară gata să rupă totul, a devenit mamă.
L-a împins ușor cu botul, apoi l-a prins de ceafă și l-a tras mai aproape de ea. Puiul s-a lipit de burta ei, tremurând.
Eu nu m-am mișcat.
Nu îndrăzneam să respir.
După câteva secunde care au părut o veșnicie, ursoaica și-a întors privirea spre mine. M-a mai privit o dată, lung. Nu cu furie. Ci parcă… cu înțelegere.
Apoi s-a întors și a dispărut în pădure, cu puiul după ea.
Am rămas singur pe malul râului, cu mâinile murdare de noroi și inima bubuind în piept.
M-am așezat pe jos. Nu mai aveam putere să stau în picioare.
Mai târziu, când am ajuns înapoi în sat, le-am povestit oamenilor ce s-a întâmplat. Unii au râs. Alții au dat din cap, serioși.
Un bătrân mi-a spus simplu:
„Ai avut noroc. Mare noroc. Dar ai făcut ce trebuia.”
În seara aceea, stând pe prispa casei, cu o cană de ceai fierbinte în mână, m-am gândit la cât de subțire e linia dintre viață și moarte. La cât de puțin control avem, de fapt.
Și la un lucru pe care n-o să-l uit niciodată:
Uneori, chiar și atunci când ți-e frică de moarte, dacă faci ce simți că e drept, natura știe. Și te lasă să pleci viu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.