Sebastian a rămas pe trotuar, cu paltonul ud și stomacul strâns. Blocul era gri, cu tencuiala căzută pe alocuri și cu un bec chior pâlpâind la intrare. Nimic din ce cunoștea el nu semăna cu locul acela. Nici birourile lui din centru, nici restaurantele scumpe, nici apartamentul în care totul mirosea a curat și a gol.
Marina a dispărut înăuntru cu fetița. El a mai stat câteva secunde, apoi a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi încălcat o limită invizibilă.
În seara aceea n-a dormit. Imaginea copilului cu paharul de carton și mersul grăbit al Marinei îi reveneau obsesiv. Dimineața, pentru prima dată după mulți ani, a întârziat la birou.
Zilele următoare a început să observe lucruri pe care înainte nu le vedea. Cum Marina venea mereu prima. Cum pleca ultima. Cum își ascundea mâinile crăpate în buzunare când vorbea cu cineva. Cum nu se plângea niciodată.
Într-o vineri, a prins-o la finalul programului.
— Marina, te rog să vii puțin — a spus calm.
Ea s-a încordat imediat.
— Am greșit cu ceva?
— Nu. Din contră. Vreau să vorbim.
Au intrat într-o sală mică de ședințe. Sebastian a tras aer în piept.
— Am văzut unde locuiești — a spus direct.
Marina a albit. Și-a strâns mâinile în poală.
— Nu era treaba dumneavoastră…
— Ai dreptate. Nu era. Îmi pare rău. Dar acum știu un lucru: nu refuzai banii din mândrie. Îi refuzai ca să nu te simți datoare.
Liniște.
— Am fost datoră prea mult timp — a spus ea încet. — Am învățat că atunci când accepți „ajutor”, cineva o să-ți ceară ceva înapoi.
Sebastian a simțit un nod în gât.
— Nu vreau nimic în schimb — a spus. — Dar vreau să știi că aici salariul tău se va mări. Oficial. Cu contract. Fără favoruri. Și vreau să-ți ofer program mai scurt. Ca să ajungi mai repede acasă.
Marina l-a privit mult timp. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu au curs.
— De ce faceți asta?
— Pentru că ieri am înțeles ceva — a răspuns el. — Că nu trăim toți în același oraș, chiar dacă avem aceeași adresă.
A acceptat. Fără să spună „mulțumesc” de zece ori. Fără să se plece.
Lunile au trecut. Marina a început să zâmbească mai des. Fetița ei, Ana, a fost înscrisă la un after-school. Sebastian a ajutat discret, fără să apară, fără să se laude. Doar punând lucrurile la locul lor.
Într-o dimineață, Marina a lăsat pe biroul lui o cană de cafea.
— Am vrut să vă spun ceva — a zis. — Nu toți oamenii bogați sunt orbi.
Sebastian a zâmbit. Dar când ea a ieșit, a rămas cu ochii în ceașcă și cu lacrimile curgând în tăcere.
Pentru prima dată în viață, nu simțea că a câștigat ceva.
Simțea că a devenit, în sfârșit, om.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.