Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu pentru că mi-era teamă de ce aveau să spună, ci pentru că, pentru prima dată, m-au numit „tati” fără ezitare.
Am înghițit în sec și am dat din cap.
„Spuneți.”
Cea din mijloc, Ana, a fost prima care a rupt tăcerea. Avea un fel de maturitate în privire care nu se potrivea cu vârsta ei.
„Mama ne-a lăsat o scrisoare… pentru tine.”
Am rămas nemișcat.
Cea tăcută, Mara, a scos din rucsac un plic alb, ușor mototolit, pe care îl ținuse strâns la piept tot drumul.
Mi l-a întins cu mâini tremurânde.
Pe plic era scris numele meu, cu scrisul pe care îl recunoșteam instantaneu.
Lumea s-a oprit.
Am desfăcut plicul acolo, lângă cruce, cu degetele reci.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt,” scria ea. „Și că, probabil, adevărul a ieșit la iveală.”
Spunea că nu mi-a spus despre fete nu din răutate, ci din frică.
Frica că voi veni și apoi voi pleca din nou.
Frica că ele vor suferi mai mult decât dacă m-ar fi cunoscut doar din povești.
Scria că le-a vorbit despre mine mereu. Nu ca despre un om rău. Ci ca despre un om pierdut.
„Dacă ai ajuns până aici,” continua ea, „înseamnă că ai ales să rămâi. Și dacă alegi să rămâi, te rog să nu le promiți nimic ce nu poți duce.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Apoi am citit ultima parte.
„Casa din Ploiești este pe numele fetelor. Dar am lăsat și o rezervă de bani — suficient cât să le fie bine. Nu ca să le cumperi, ci ca să le ajuți. Dacă vrei să fii tatăl lor, fă-o cu timp, nu cu lei.”
Am lăsat scrisoarea jos și m-am așezat pe vine.
Nu mai eram bărbatul care stătea singur la marginea unei gropi.
Eram un tată care tocmai învăța ce înseamnă asta.
„Știți,” am spus cu voce joasă, „nu știu dacă voi face totul bine.”
Ioana, cea gălăgioasă, a ridicat din umeri.
„Mama zicea că nici oamenii mari nu știu ce fac. Important e să nu fugi.”
M-am uitat la ele.
La cele trei fețe diferite, dar atât de asemănătoare cu a ei.
„Nu fug,” am spus. „Jur.”
De atunci au trecut luni.
Am fost la serbări școlare.
Am stat pe scaune mici, în săli reci.
Am învățat să fac clătite arse pe margini și să leg șireturile dimineața.
Nu m-au iertat dintr-odată.
Dar m-au lăsat să intru.
Puțin câte puțin.
Într-o seară, Ana m-a întrebat dacă pot să o ajut la matematică.
Mara mi-a arătat un desen cu patru siluete ținându-se de mână.
Ioana m-a certat că am întârziat cinci minute.
Și atunci am știut.
Nu eram un străin care împărțea același sânge.
Eram tatăl lor.
Târziu.
Dar prezent.
Și pentru prima dată în viața mea, am simțit că am ajuns exact unde trebuia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.