Atunci am crezut că s-a strecurat o greșeală. Eu și soțul meu ne întorceam de la magazin, cu sacosele în mână, când pe ușă era o foaie albă: „Vă rugăm să vă prezentați mâine la departamentul de protecție a copilului în legătură cu băiețelul Leo din apartamentul 47”. Semnătură, ștampilă. Dintr-o dată mi-au tremurat genunchii.
Leo locuia la etajul de deasupra. Un băiețel tăcut de vreo șapte ani, slab, cu ochii mari, căprui. Mama lui, Lina, părea întotdeauna puțin pierdută, dar politicoasă. Cu o lună în urmă m-a oprit pe scări și mi-a spus foarte calm:
— Alex, trebuie să plec câteva zile la mama mea bolnavă. Nu ai putea să arunci câteodată un ochi la Leo? O să las mâncare, am plătit totul. Pur și simplu… să nu fie singur.
Am fost nedumerită. „Câteva zile” mi s-au părut inofensive. Noi, cu soțul, ajutam adesea vecinii, iar copilul mi-era milă. Am acceptat. Lina m-a mulțumit repede, mi-a întins o cheie de rezervă și a dispărut după ușă.
Primele zile urcam dimineața și seara. Leo deschidea imediat, de parcă mă aștepta. Apartamentul era surprinzător de curat, pe masă erau cutii atent etichetate cu mâncare și bilețele: „Mic dejun”, „Prânz”, „Cină”. Leo mânca puțin și întreba mereu:
— A sunat mama?
Eu răspundeam sincer „Nu încă” și de fiecare dată simțeam cum inima mi se strânge. În a treia zi am sunat eu pe Lina — telefonul era închis. În ziua a cincea am început să mă neliniștesc.
— Poate trenul a întârziat — mă liniștea soțul meu, Daniel — sau conexiunea e proastă.
A trecut o săptămână. Mâncarea din cutii scăzuse. Eu deja găteam pentru Leo, îl luam la noi seara să ne uităm la desene animate. El își strângea cu grijă lucrurile în rucsac, iar de fiecare dată când pleca, se uita în cutia poștală, poate băga Lina vreun mesaj. Eu îi scriam, sunam — tăcere.
În ziua a zecea am urcat la Leo și l-am găsit așezat pe podeaua din hol, cu genunchii strânși la piept.
— Am visat-o azi pe mama, — a zis încet. — Mi-a promis că o să se întoarcă.
Pentru prima dată în tot timpul ăsta mi-am dat voie să plâng în fața lui, întorcându-mă către fereastră.
— Se va întoarce, Leo. Pur și simplu nu poate veni imediat — i-am spus, deși nu mai credeam în asta.
Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la portar.
— Alex, au venit niște oameni pe la voi, întrebau de băiatul din apartamentul 47. Le-am spus că îl ajutați. Au lăsat un contact.
A doua zi am găsit nota de la protecția copilului pe ușa noastră.
La departamentul de protecție stătea o femeie obosită, de vârstă medie. M-a ascultat atentă, uneori punând întrebări punctuale.
— Înțelegeți — a spus în sfârșit — că oficial copilul este practic abandonat? Mama lipsește, legătura cu ea e pierdută. Vecinii au semnalat că îl văd adesea la dumneavoastră.
— Dar eu nu… Eu doar încerc să ajut! — am strigat aproape. — Mi-a spus că pleacă pentru câteva zile! Credeam că totul e sub control.
Femeia m-a privit atât de adânc încât am rămas fără suflare.
— Lina a murit acum două săptămâni — a rostit în șoaptă. — Un accident pe șosea. Am găsit actele ei, în formular contactul indicat este adresa și numele dumneavoastră. Fără alte detalii. Pur și simplu: „Vecina Alex. Om bun. Dacă mi se întâmplă ceva, vă rog să nu lăsați pe Leo singur.”
Mi s-a învârtit lumea în cap. În fața ochilor mi-a apărut Lina pe scară, cu mâinile tremurânde când mi-a înmânat cheia.
— Știa… — am șoptit.
— Conform verdictului medicilor, da — a încuviințat funcționara. — Avea diagnosticul pus. Nu a apucat să rezolve toate formalitățile juridice. Noi avem însă biletul ei. Suntem obligați să căutăm o soluție legală. Probabil copilul va fi trimis într-un centru de plasament, apoi poate într-o altă familie.
Cuvântul „trimis” m-a lovit ca o palmă. Mi-am imaginat pe Leo, cu rucsacul în spate, singur într-o clădire străină, iar întrebarea lui: „A sunat mama?”
— Se poate… — glasul mi-a tremurat — să rămână la noi pentru o perioadă? Măcar temporar?
Femeia a oftat obosită:
— Este posibil dacă depuneți cerere pentru custodie temporară. Dar trebuie să înțelegeți toată responsabilitatea.
Seara, eu și Daniel am stat mult în bucătărie. El tăcea, răsucind o cană în mâini.
— Nu ne-am planificat copii — a spus în sfârșit. — Nu acum.
— Dar el a planificat să rămână fără mamă? — am spus fără să mă opresc.
Daniel și-a ridicat privirea. Era prea multă durere în ochii lui ca să nu înțeleg — el deja a hotărât totul.
— Mâine mergem împreună la protecția copilului — a spus încet.
Când am venit să îl luăm pe Leo, el stătea la fereastră și privea strada.
— Așteptam să vină mama — a zis fără să se întoarcă.
M-am așezat lângă el.
— Leo… mama a făcut tot ce a putut pentru tine. Ne-a rugat să nu fii singur. Poți să stai la noi o vreme. Cât va fi nevoie.
S-a întors spre mine, m-a privit atent și, cu o voce neașteptat de matură, a întrebat:
— Am fost o piedică pentru ea, nu?
L-am strâns în brațe cât am putut de tare, simțindu-i tremuratul.
— Nu ai fost niciodată o piedică. Te-a iubit foarte mult.
Au trecut câteva luni. Documente, comisii, întrebări, hârtii nesfârșite. Dar într-o zi am primit un telefon de la protecția copilului: „Decizia este luată. Leo rămâne cu voi.” În acea seară el l-a numit pe Daniel pentru prima dată nu pe nume, ci pur și simplu „tată” — și apoi s-a înroșit, parcă speriat.
Eu, seara, am scos dintr-un dosar vechi copia acelui bilet al Linei: „Vă rog, nu-l lăsați pe Leo singur.” Hârtia era mototolită, cerneala smălțuită în unele locuri, dar o frază se citea clar: „Cred că există în lume oameni care îl vor putea iubi.”
Am înțeles că nu protecția copilului ne-a ales pe noi. A fost Lina, stând pe palier în acea zi, care ne-a încredințat nu doar cheia apartamentului ei, ci și cheia vieții fiului ei. Și noi nu mai aveam dreptul să o pierdem.