…în casa aceea mică, unde mirosul de lemn ud și fumul sobei mă făceau să mă simt din nou om. Cătălina m-a strâns la piept de parcă voia să repare fiecare rană pe care viața mi-o făcuse. Vasile, emoționat, îmi adusese un desen — doi copii ținându-se de mână, sub un cer albastru. „Aici ești tu”, mi-a spus, „și nu mai pleci nicăieri.” Am simțit atunci cum ceva se așază în sufletul meu, ca o piatră grea care în sfârșit își găsește locul.
Zilele treceau altfel. Diminețile începeau cu mirosul de omletă și sunetul lingurilor lovind farfuriile, iar seara adormeau odată cu râsetele noastre. Dar, oricât de mult mă bucuram de liniște, în mine era o teamă care nu mă lăsa în pace — teamă că iar mi se va lua tot. Uneori mă trezeam noaptea și mă uitam la ușă, convinsă că o să apară din nou doamnele de la protecția copilului. Cătălina mă găsea și mă așeza lângă ea pe pat. „Nu te mai ia nimeni, iubita mea”, îmi spunea. „Ești acasă.”
La școală, lucrurile nu au fost ușoare. Copiii vorbeau, judecau, aruncau priviri ciudate. Dar Vasile mergea în stânga mea, Cătălina în dreapta, și parcă zidul lor mă apăra de lume. Am început să învăț din nou — nu pentru note, ci pentru mine. Voiam să ajung într-o zi cineva care să nu depindă de mila altora. Seara, Cătălina îmi repeta același lucru: „Tu ești mai puternică decât crezi. Ai supraviețuit la lucruri care ar fi dărâmat un om mare.”
Pe măsură ce lunile treceau, am început să cred în mine. Am strâns bănuți, făcând mici treburi prin vecini — căram lemne, plimbam câini, ajutam la cumpărături. Femeile din cartier mă lăudau, iar eu simțeam o căldură în piept de fiecare dată când cineva îmi spunea: „Să nu te schimbi, fată bună.”
Dar adevărata schimbare a venit într-o zi ploioasă de toamnă. Mergeam acasă cu ghiozdanul greu, iar pe pod am trecut pe lângă o femeie care plângea cu fața în palme. Lumea trecea pe lângă ea fără să spună nimic. M-am oprit. I-am dat umbrela mea și i-am spus: „O să treacă, credeți-mă.” Femeia s-a uitat la mine uimită. Poate că nici nu știa cât de mult vorbisem despre mine însămi. Atunci am realizat ceva — că uneori, cea mai mare putere nu e să te ridici tu, ci să îi ridici și pe alții.
Anii au trecut, iar cicatricile mele nu au dispărut, dar s-au transformat în lecții. Cătălina îmbătrânea ușor, cu bunătatea ei nemăsurată, Vasile creștea și devenea un tânăr cu suflet mare. Eu am intrat la liceu, iar apoi am lucrat ca voluntar la un centru pentru copii abandonați. Când îi vedeam pe cei mici privind speriați în jur, recunoșteam în ochii lor vechea mea rană. Și atunci mă aplecam la ei și le spuneam exact ce mi-a spus și mie Cătălina: „Nu ești singur. Viața te lovește, dar te și ridică.”
Într-o seară de vară, stăteam toți trei pe prispa casei, mâncând pepene rece. Uitându-mă la ei, la familia care nu mi-a fost dată prin sânge, dar prin dragoste, am simțit în sfârșit pace. „Mamă”, i-am spus Cătălinei, „ți-am promis că jertfa ta nu a fost în zadar. Și uite… am reușit să respir din nou.”
Ea mi-a mângâiat părul, iar Vasile a zâmbit larg. Atunci am înțeles că viața nu îți ia totul doar ca să te pedepsească. Uneori îți rupe aripile ca să îți arate că poți învăța să zbori altfel.
Și poate că asta e adevărata minune: să găsești lumină chiar și atunci când ai trecut prin cele mai adânci întunericuri.
Iar eu, fata care fusese cândva pierdută într-un centru de plasament, eram din nou acasă. Într-o familie care mă alesese nu din obligație, ci din dragoste.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.