M-am uitat în jur, parcă pentru prima dată conștientă de privirile tuturor. Oamenii se opriseră din mers, unii cu gura întredeschisă, alții încercând să se prefacă ocupați dar rămânând cu ochii pe mine. Nu eram obișnuită cu atenția asta. De obicei, în familia lui Rareș, eram invizibilă. Și probabil că așa mă voiau.
Pilotul a făcut un pas înapoi, dându-mi timp să-mi revin.
— Când sunteți pregătită, doamnă, vă conducem la avion.
Pregătită? Nici nu știam ce să simt.
Rareș a făcut primul pas spre mine, cu vocea deja ridicată:
— Ioana, ce e asta? Ce prostii mai faci acum?
M-am uitat la el. Pentru prima dată în ani de zile, nu m-am mai simțit mică în fața lui.
— Nu eu am făcut nimic, Rareș. Dar se pare că cineva a vrut să mă trateze așa cum voi nu ați făcut-o niciodată.
Andreea a pufnit.
— Hai, te rog… Cine ar da bani pe tine pentru un charter?
Tonul ei a fost picătura care a umplut paharul.
— Asta e treaba mea. Și nu vă privește pe voi.
M-am întors spre pilot.
— Vă rog… putem merge?
El a dat din cap.
— Desigur.
În timp ce mergeam spre zona securizată, cu doi însoțitori de zbor deschizându-mi calea, simțeam cum îmi bate inima în urechi. Nu pricepeam nimic, dar în același timp simțeam în stomac un fel de dreptate pe care nu o mai trăisem niciodată. O dreptate care nu venea din certuri sau explicații, ci pur și simplu… din faptul că meritam ceva mai bun.
Am ajuns la o ușă laterală, diferită de culoarele obișnuite ale pasagerilor. Pilotul a trecut cardul, iar ușa s-a deschis spre un coridor luminat discret.
— Zborul dumneavoastră este spre București, doamnă. Cineva a dorit ca totul să fie confortabil.
— Cine? —am întrebat încet, aproape șoptit.
Pilotul nu s-a oprit din mers.
— O să vi se spună pe drum.
Coridorul se termina într-o zonă unde, printr-un perete de sticlă, vedeam avionul mic, alb, cu elice strălucitoare și scări coborâte. Arăta ca un vis scump la care nu aș fi îndrăznit niciodată să mă gândesc.
Când am pus piciorul pe treptele metalice, telefonul meu a vibrat.
Rareș.
Am privit ecranul.
Am lăsat telefonul să vibreze până s-a oprit.
În avion, însoțitoarea mi-a arătat locul —un fotoliu moale, bej, cu spațiu cât pentru două persoane. M-am așezat încet, încă stângace, încă neînțelegând ce trăiam.
Abia când ușa s-a închis și motoarele au început să vibreze ușor, am simțit cum îmi dau lacrimile.
Nu de frică.
De eliberare.
Primul gând a fost: Cine ar face asta pentru mine?
Apoi am auzit notificarea unui mesaj.
Era de la o persoană pe care nu o mai văzusem de mulți ani:
„Ioana, sper că surpriza mea ți-a prins bine. Cred că a venit vremea să-ți amintești cât valorezi.”
Semnat: Adrian — colegul tău din facultate.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Adrian… omul care mă ascultase când Rareș mă făcea să plâng, omul care-mi spunea mereu că merit „lumea întreagă, dar mă mulțumesc cu firimituri”.
Și acum? Îmi trimisese un avion privat?
Motoarele au început să se tureze, iar avionul a început să se miște spre pistă.
În acel moment am închis ochii.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, pentru prima dată în mulți ani, simțeam că mă întorc.
Mă întorceam la mine.
Zgomotul motoarelor creștea, aerul vibra, iar inima mea bătea în același ritm.
Când avionul a decolat, o liniște caldă m-a cuprins.
Nu știam ce mă așteaptă la București.
Nu știam ce voia Adrian să-mi spună.
Nu știam cât curaj o să găsesc în mine.
Dar pentru prima dată, nu-mi era teamă.
Pentru prima dată, simțeam că povestea mea abia începe.
Și că, indiferent ce urma, nu aveam să mă mai las călcată în picioare niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.