În clipa aceea, tot restaurantul parcă a tăcut pentru mine. Nu știu dacă a fost real sau doar în mintea mea. Dar liniștea aia scurtă mi-a dat curaj. M-am apropiat încet de masă, iar toți au ridicat privirea spre mine.
Pavel a încremenit. Ca și cum ar fi văzut o fantomă.
Eu însă am zâmbit. Calm, firesc. Ca o femeie care, în sfârșit, nu se mai teme.
— Pavel, cred că acel card nu mai funcționează. Poate ar trebui să plătești cu al tău.
Tamara a deschis gura, gata să spună ceva usturător, dar n-a avut timp. Pavel s-a ridicat brusc, dând scaunul pe spate.
— Cati, ce cauți aici?
— Păi… doar nu era să ratez petrecerea familiei, nu? Mai ales una plătită de mine.
Câteva persoane de la mesele apropiate își întorceau capul.
Eu mi-am îndreptat spatele. Pavel și socrii puteau doar să se uite.
— Dragă, a început el, încercând să zâmbească fals, trebuie să fie o eroare…
— N-a fost eroare, am spus. L-am blocat eu. Ca să nu mai faci chef pe banii mei.
Tamara a ros buza de jos.
— Cum îndrăznești?! Ai venit să ne faci de râs?!
M-am întors spre ea, calmă.
— Dumneavoastră ați ales să fiți aici. Eu doar am ales să nu mai fiu portofelul nimănui.
Pavel devenea tot mai roșu. Marina se foia în scaun.
Ospătarul, jenat, ținea nota între degete.
— Domnule, trebuie achitată consumația.
Pentru prima dată în douăzeci de ani, Pavel nu mai avea ce spune. Căuta cardul lui, bâlbâindu-se, murmurând că „trebuie să meargă”.
Nu mergea.
— Bancomatul e afară, i-am spus. Poți încerca acolo. Dar eu nu mai plătesc nimic pentru voi.
Am văzut cum expresia lui se schimbă. Nu mai era bărbatul sigur de el, care făcea glume pe seama mea. Era un om prins cu mâța în sac. Și simțea privirile celor din jur.
Am făcut un pas înapoi.
— Seară frumoasă.
Am ieșit. Aerul rece de seară m-a lovit în față, dar m-am simțit vie. Primele dungi de libertate îmi mișunau prin vene. Am auzit ușa restaurantului deschizându-se; era Vasile, cu un zâmbet larg.
— Ai fost tare, Cati. Tare de tot.
Am suspinat.
Un suspin lung, greu, dar eliberator.
— Vasile… n-am mai fost tare de ani buni.
— Ba ai fost. Doar că ai uitat. Dar azi… azi ți-ai adus aminte.
Am mers câțiva pași pe trotuarul luminat slab, auzind încă rumoarea din restaurant. Însă nu mă mai durea. Tot ce simțeam era că se deschisese o ușă undeva, poate în mine, poate în viața mea.
La colț, taxiurile așteptau. M-am oprit.
— Vasile, viața mea o ia din loc. De mâine îmi caut chirie. Și îmi caut serviciu mai bun. Gata cu statul în umbra lui Pavel.
El a dat din cap, mulțumit.
— Dacă ai nevoie de ajutor, mă suni. Oricând.
Am urcat în taxi. Când mașina a pornit, mi-am privit mâinile. Nu mai tremurau. Eram hotărâtă. În sfârșit.
A doua zi, am început cu pași mici: un CV refăcut, un plic cu acte pregătite, o listă de chirii. Nu era ușor. Dar era al naibii de eliberator. Și pentru prima dată în ani, am simțit că nu mai sunt „șoarecele gri”.
Eram Cati. O femeie care a învățat să nu-și mai lase viața pe mâna altora. Și, culmea, abia acum începea să trăiască cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.