Inima îi bătea atât de tare, încât simțea că îi sparge pieptul.
Dar nu avea timp să-și revină.
„Unde locuiți?”, a întrebat el, cu glasul tremurat.
Fetița a întins mâna spre o alee îngustă, abia luminată de un bec chior.
„Acolo. La casa cu gard albastru… da’ să nu vă speriați. Mama zice că n-avem mare lucru.”
Henric a simțit cum îl înțeapă lacrimile, dar a dat din cap.
„Du-mă la el.”
Fetița a pornit înainte, cu pași mici, iar el o urmă cu teamă și speranță, două lucruri pe care nu le mai simțise împreună de un an.
Pe măsură ce înaintau pe aleea strâmtă, câinii lătrau din spatele porților, iar mirosul de mâncare caldă îl lovea în stomac. Era un alt fel de lume, una în care el, cu tot succesul lui, nu călcase niciodată.
Casa cu gardul albastru era mică, doar două camere și o prispă veche.
Fetița a deschis poarta cu grijă.
„Mamaaa!”, a strigat ea. „A venit un domn!”
O femeie tânără, cu umeri obosiți și părul strâns într-un coc, a ieșit pe prag.
Când l-a văzut pe Henric, s-a înroșit de rușine și și-a șters mâinile de șorț.
„Bună ziua… sper că nu s-a întâmplat ceva cu fata mea.”
„Nu”, spuse el, abia respirând. „Mi-a zis că… băiatul din poza mea… e aici.”
Femeia a înghețat.
Privirea i s-a mișcat spre ușă, apoi înapoi la el.
„Domnule… mai bine intrați.”
Inima lui Henric s-a strâns ca un șurub.
A pășit înăuntru.
Într-un colț al camerei, lângă o sobă mică, un băiat stătea ghemuit la o măsuță joasă. Desena.
Nu l-a auzit când a intrat.
Nu s-a întors.
Dar Henric știa.
Chiar și din spate, chiar și după un an.
„Luca…”, a șoptit.
Creionul din mâna copilului s-a oprit.
A ridicat capul încet, de parcă i-ar fi fost teamă să creadă.
Când ochii li s-au întâlnit, lumea întreagă s-a oprit.
Luca s-a ridicat brusc, scăpând foile pe jos.
Un desen a plutit până la picioarele lui Henric: era curtea lor, cu leagănul vechi, cu casa, cu ei doi ținându-se de mână.
„Tată…?”, a îngăimat copilul.
Henric a căzut în genunchi.
L-a strâns în brațe cu o disperare pe care nici nu știa că o mai poate simți.
Luca plângea.
El plângea.
Și femeia care îi salvase copilul plângea.
După câteva clipe, femeia a spus încet:
„Domnule… nu l-am găsit eu. A venit singur. Era speriat, ud leoarcă, nu vorbea. L-am îngrijit cum am putut. Nu v-am știut numele. Nu aveam pe cine întreba.”
Henric a luat mâna femeii și a strâns-o tare.
„Mi-ați salvat viața. Orice datorie aș avea… vi-o plătesc. Oricât.”
Ea a dat din cap, rușinată.
„Nu vreau bani, domnule. Numai să fie bine.”
Dar Henric n-a uitat cuvintele ei.
Nici aleea săracă, nici gardul albastru.
În ziua următoare, a revenit cu altceva: lemne pentru iarnă, alimente, haine, și un plic în care erau 20.000 de lei — nu pentru eliberarea vreunei datorii, ci ca mulțumire pentru un an de grijă maternă.
„Eu… n-am nevoie de atâta”, a spus femeia.
„Atât valorează pentru mine o zi din viața lui. Iar dumneavoastră i-ați dat trei sute șaizeci și cinci.”
Și pentru prima dată după mult timp, Henric a simțit că, dincolo de toată averea lui, găsise ceva ce nu se poate cumpăra:
omenie, curaj și o bucată de România care încă știe ce înseamnă să fii om pentru alt om.
A plecat cu Luca de mână, iar băiatul, în timp ce urcau în mașină, s-a uitat înapoi și a spus:
„Tată… putem să venim să le facem o vizită duminica?”
Henric a zâmbit, ștergându-și ochii.
„Da, Luca. O să venim. Mereu.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.