Când l-au prins, băiatul tremura tot, dar nu de frig. Își strângea sora la piept ca și cum lumea întreagă ar fi vrut să i-o ia. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, iar respirația i se tăiase de plâns. Tatăl a ajuns primul la el și, cu mâinile înghețate și tremurânde, a luat încet fetița, având grijă să nu o trezească.
— Puiule, ce-ai făcut? De ce ai fugit cu ea? — a întrebat el răgușit, speriat și confuz.
Băiatul și-a șters nasul cu mâneca hainei și a privit în jos, rușinat.
— N-am vrut să o răpesc… — a murmurat el. — Am vrut doar să o duc acasă. Acolo e cald… și nu mai vine nimeni să o ia.
O tăcere grea s-a așternut peste toți cei prezenți. Asistenta și paznicul se uitau unii la alții, neștiind cum să reacționeze. Tatăl s-a aplecat spre el.
— Cine să o ia, puiule? Cine ți-a zis ție asta?
Băiatul a ridicat în sfârșit privirea. Ochii lui mari, negri, plini de lacrimi, se vedeau clar în lumina slabă a curții.
— Am auzit două asistente vorbind… una a zis că mama e foarte slăbită, că poate nu poate avea grijă de noi doi… și că uneori… — înghiți în sec — …unii copii ajung în grija altora.
Tatăl a încremenit. Asistenta care era lângă el și-a dus mâna la gură.
— Doamne, puiule… aia era o discuție despre altă familie, nu despre voi! — a exclamat femeia. — Tu ai înțeles greșit!
Băiatul a clătinat din cap, speriat.
— Eu credeam că o să o dea altor oameni… și am vrut să o salvez. Mama a zis mereu că trebuie să am grijă de ea, că sunt fratele mai mare…
Când mama a fost adusă în scaunul cu rotile afară, după ce medicii au înțeles ce se întâmplase, priveliștea i-a sfâșiat sufletul. Băiatul ei stătea în zăpadă, ud la picioare, tremurând, cu ochii umflați de plâns.
Ea a întins brațele spre el.
— Vino la mine, sufletul mamii…
Băiatul s-a năpustit în brațele ei, iar femeia l-a strâns de parcă ar fi vrut să-l păzească de tot răul lumii. L-a pupat pe păr, pe frunte, pe obraji, și abia atunci băiatul a izbucnit într-un plâns care i-a rupt inima tuturor.
— Nu o dau nimănui… niciodată… — șoptea el, disperat. — Vă rog…
Mama i-a ridicat bărbia cu gingășie.
— Ascultă-mă. Nimeni nu o ia pe sora ta. Sunteți ai noștri. Și eu… eu sunt aici. O să mă fac bine, o să vezi. N-o să vă despărțim niciodată.
În jur, asistentele și medicii își frecau mâinile de frig, dar toți aveau ochii umezi. Chiar și paznicul, un bărbat masiv, care rareori își arăta emoțiile, și-a întors privirea pentru a-și șterge ochii.
Au intrat apoi înapoi în spital, iar mama l-a ținut de mână tot drumul, de parcă orice clipă de distanță ar fi fost o pedeapsă. Tatăl îi urma cu fetița în brațe, verificându-i din minut în minut respirația și temperatura. Nici nu se putea gândi ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu îl opreau la timp.
Când au ajuns în salon, băiatul s-a așezat lângă pat și a rămas cu ochii pe sora lui, cu o grijă nefirească pentru vârsta lui. Mama i-a netezit părul.
— Puiule, știi ce? — a spus ea liniștit. — Ești un frate mai mare extraordinar. Dar data viitoare, înainte să faci ceva atât de mare… vorbește cu noi. Bine?
Băiatul a dat din cap, rușinat, dar ușurat.
— Bine… dar promite-mi ceva.
— Orice vrei tu.
— Să nu mai vorbiți în șoaptă despre noi… că mă sperii.
Mama a izbucnit într-un râs amestecat cu lacrimi, iar tatăl s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— Promitem. Și promitem că familia noastră rămâne întreagă. Orice ar fi.
În următoarele zile, băiatul a venit zilnic la maternitate cu bunica. De fiecare dată se uita întâi în jur, ca să fie sigur că sora lui e acolo, liniștită. Iar când o vedea, i se lumina toată fața.
Povestea lor s-a dus repede prin tot spitalul. Oameni care abia se cunoșteau se opreau pe hol să-l salute, să-i zâmbească sau să-i spună „Ești un frate grozav”. Iar mama, încă slăbită, simțea cum în sufletul ei se aprindea ceva nou: un fel de putere pe care n-o mai simțise. Puterea unei familii care fusese la un pas de tragedie și totuși rămăsese unită.
În ziua externării, băiatul a așezat el însuși scoica în mașină. A verificat centura de două ori, apoi s-a urcat pe bancheta din spate, lângă sora lui. A privit-o cu o seriozitate de om mare.
— De-acum… — a zis el încet, — …nu te mai scap din ochi.
Mama și tatăl s-au privit și au zâmbit. Nu era nevoie de alte cuvinte. Pentru prima dată după mult timp, viitorul părea clar, cald și plin de speranță.
Familia pleca acasă întreagă. Iar uneori, asta e cea mai mare minune dintre toate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.